Când eşti mic, nu ştii nimic

5 minute read

“Când eşti mic, nu ştii nimic” spune o vorbă inventată de cei mai mari. Când eşti mic nu te bagă nimeni în seamă, toţi te iau la mişto, nimeni n-are bază pe tine, nici încredere – eşti aşa un paria, un copchilandru care “ce ştie el, e prea mic”.

Micimea asta e relativă, nu ştii niciodată când eşti mic, dacă mai eşti mic, cu cât ai crescut de fapt şi cât mai durează până nu vei mai fi mic. Iar prin micime mă refer nu numai la înălţimea fizică, vârstă etc, ci şi la experienţa profesională, de exemplu, la cunoştinţe sau chiar experienţa de viaţă în general. Într-un context în care totul se schimbă mereu nu poţi şti niciodată dacă mai eşti mic sau nu.

Însă există un caz. Da, da, există un caz în care poţi şti cu absolută siguranţă că încă mai eşti mic, că toţi îs mai mari ca tine şi că distanţa asta între mic şi mare va rămâne întotdeauna constantă: atunci când lucrezi într-un colectiv în care media de vârstă e mult peste vârsta ta. Adică atunci când eşti înconjurat de oameni mai mari ca tine din toate punctele de vedere şi la care priveşti inutil spunându-ţi “mda, n-o să-l depăşesc niciodată pe ăsta… la nimic”.

Lucrul ăsta se poate întâmpla cel mai des la serviciu, de exemplu. Aici ai toate şansele să-ţi simţi micimea apăsându-te încăpăţânată. Parcă toate te trag în jos, timp în care ceilalţi parcă se tot duc în sus. N-o să o ard în generalisme, o să vorbesc strict pe un caz care mi-e destul de cunoscut: cazul meu 🙂

Primul job

Se întâmpla prin iulie-august 2008. Abia venit de pe meleaguri buzoiene am fost nevoit să-mi găsesc repede o sursă de bani (cinstită, că de, avem “prinţipii”). Un tânăr de 19 ani se duce la interviu, face o jucărie folosing algoritmul lui Lee învăţat peste noapte pac-pac, 3 săptămâni de probă pac-pac şi alea. Nu-i nimic special cu perioada aia, doar că zilele alea au fost cele mai lungi zile pe care le-am trăit vreodată. Trăiam o transformare măruntă, dar sigură, totul era altfel văzând cu ochii şi mai important era că mă băgasem singur cu bună ştiinţă în treaba aia. Zilnic aveam momente când îmi spuneam “mâine pe timpul ăsta o să fiu la câţiva kilometri distanţă de acest birou!” (din motive care acum mi se par puerile… na, aveam alt cap atunci), dar fiecare zi trecea la fel, mereu întorcându-mă în locul “de pedeapsă” ca să-i zic aşa.

Acolo am început să fiu mic. Adică din momentul ăla am început să fiu cel mai mic dintre toţi oriunde m-aş fi aflat. La muncă eram cu 2 ani mai tânăr decât cel mai tânăr de acolo. Apoi am mers pe un proiect vreo 3 luni la Ad Pharma, epocă foaaaarte interesantă despre care am scris destul de mult pe-aici. Idem, acolo cred că diferenţa între mine şi cel mai tânăr era şi mai mare. Apoi după alea trei luni de “iniţiere” (am învăţat destul de multe despre multe lucruri, inclusiv anduranţa) m-am întors înapoi. Am început să merg pe la întâlniri cu diverşi clienţi unde, din nou, n-am văzut pe nimeni mai apropiat de mine (ca vârstă măcar 🙂 ). Şi tot aşa fix doi ani de zile.

Al doilea job

Unde mă aflu şi acum, după un an şi vreo patru luni. Alte vremuri interesante, alţi oameni la fel: mai mari ca mine. Sunt din nou cel mai tânăr dintr-o sută de oameni. Aici micimea devine evident şi mai apăsătoare. Pentru că vezi oameni mari, oameni foarte buni, oameni tari etcetera. Însă micimea aici devine mai călduroasă, mai entertaining. Momentele în care se discută despre lucruri pe care naşterea mea nu le-a prins sunt multe, apoi trendurile vechi în seriale, locuri, jocuri, programare pe care eu nu le-am cunoscut niciodată pentru că, de, eram prea mic. Ca să dau un exemplu de moment stupid: câutând într-o zi un loc de întâlnire pentru vreo 20 de inşi găsesc aleator “Piranha” (da, ştiu că-l ştii). Şi-ntreb “bă, aţi fost careva în Piranha..?” ca să cer păreri. Răpsunsul “de grup” a venit instant:

– bu hahaha ha. Băă, păi câte beţii n-am făcut noi în Piranhaaaa, ăhăăăăă… a, ce mic eşti!

Just. Eu unul nu fusei în Piranha până acum pentru că avui altceva mai important de făcut :p

Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, departe de a-mi găsi scuze şi interpretări motivaţionale pentru faptul că sunt prea tânăr, micimea e şi un avantaj. Poţi înşela în bine nişte aşteptări, îţi poţi ascunde iuţimea sub mantia largă a vârstei, poţi ataca o treabă dintr-un loc de unde nimeni nu se aşteaptă. În plus, ce nu înţeleg ăştia mai mari când povestesc cu patos şi mândrie despre lucruri pe care le-au făcut în timp ce eu mă năşteam e că vor muri înaintea mea 🙂 Trecutul are valoarea lui, însă nu uitaţi că am mai mult viitor în faţă decât aveţi voi. Sunt lucruri pe care le voi prinde şi de care voi n-o să ştiţi pentru că, de, veţi fi (să sperăm) prea bătrâni pentru aşa ceva. Asta este, bineînţeles, doar o supoziţie; trebuie să sper şi eu că micimea se va compensa cu ceva, nu?

Între timp aştept să treacă timpul să mai intre şi alţii în câmpul muncii (văd că se cam codesc, căscând gura la şomaj) ca să intru şi eu în rândul mediei de vârstă. Până atunci mă voi bucura de energia şi beneficiile vârstei. Şi un una pentru ăştia mari: a avea tinerei pe lângă tine e o ocazie de a-ţi demonstra că eşti potrivit spre a te înscrie pe lista celor mari, că ştii nişte lucruri pe care le poţi da mai departe, că poţi trage în sus un om care vrea, dar momentan are prea puţin bagaj. Slavă Domnului, până acum oamenii mari din jurul meu au înţeles astea şi au demonstrat ceva, aşteptările nefiindu-mi înşelate.

P.S. Zilele astea cel mai tânăr după mine din echipa mea emigrează în Canada. Yeeeei, s-a mărit intervalul 🙁

Updated: