Dualitate. Sau autobiografia unui corporatist de la ţară

4 minute read

Unul din lucrurile care mi-au marcat fundamental felul de a fi a fost faptul că am fost oarecum nevoit să împac lucruri diametral opuse. Lucru dificil chiar şi de încercat, darămite de îndeplinit. Am avut tot timpul doi demoni în mine, fiecare cu propria lui viziune, fiecare încăpăţânat, fiecare plin de energie şi totodată sete de luptă.

De aici a luat fiinţă o lungă serie de conflicte interioare, exact ca în personajele lui Slavici, mistuitoare, crâncene, înflăcărate; dar lucru care a dat naştere unui eu universal pare-mi-se – aşa am apărut eu, Claudiu, poetul programator 🙂

Lăsând la o parte stima de sine prea crescută de care unii m-ar putea acuza, am fost întotdeauna dual. Pentru că am fost nevoit. M-am născut într-un colţ liniştit de ţară şi s-ar fi crezut că acolo voi rămâne până la adânci bătrâneţi. Cei mai mulţi mă vedeau deja popă, dat fiind faptul că am fost întotdeauna aşezat, la locul meu, adesea bisericos, timid, prea puţin vorbăreţ, bun elev, provenind dintr-o familie de oameni simpli şi cu reputaţie bună. Alţii mă vedeau tâmplar, lucru firesc pentru că tata e tâmplar, iar alţii profesor pentru că învaţam bine şi arătam că mă ducea capul la mai mult decât lucrurile învăţate la şcoală. Iar eu mă mulţumeam cu grija pe care alţii mi-o purtau şi cu destinul pe care alţii mi-l preziceau. Cu capul cam în nori însă, mie îmi plăcea să simt acea “comuniune cu natura” despre care se tot vorbeşte prin gimnaziu la orele de limba română. Hălăduiam în neştire pe coclauri ca o sălbăticiune liberă, bucurându-mă de fiecare lucru. Asta a avut şi un al doilea efect, înzestrându-mă cu o introvertire însoţită de sentimentul pre-adolescentin că nu sunt înţeles şi că numai eu ştiu ce e în sufletul meu “zbuciumat”. Atunci am început să scriu lucruri, să contemplez lucruri, să le descriu, să visez cu ochii deschişi, să-mi doresc lucruri. Şi tot aşa.

Timpul a demonstrat însă că “socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă”, iar aici mă refer la profeţii care ştiau deja ce o să fiu. Văzându-mi de-ale cărţilor, am ajuns la un liceu bun. Aici a început o lungă şi tumultoasă perioadă care mi-a dat peste cap cam tot. De fapt m-a mai adus cu picioarele pe pământ un pic, nevoit fiind să stau departe de orice cunoştinţă şi să-mi văd de cele ce aveam de făcut. Lucru zis şi făcut. Aici s-au născut zecile de poezii pe care le scriam ca drogat cu ceva necunoscut. Agonie, euforie, dezamăgire – duceam o viaţă destul de anostă în sinea mea şi mă credeam un fel de Bacovia; de altfel Bacovia a şi rămas încă poetul meu preferat. Departe de a fi printre primii din clasă mă consolam cu faptul că totul e o iluzie şi că am eu drumul meu cu care providenţa mă înzestrase, separat de al celorlalţi ignoranţi. Am terminat şi cu liceul şi mi-am luat zborul către Bucureşti, hotărât fiind să mă descurc pe cont propriu şi să fiu cât mai independent. Lucru pe care l-am şi realizat, nu cu uşurime bineînţeles.

Examene pentru facultate, interviuri pentru un job, acomodare, descoperirea Bucureştiului – au fost foarte multe lucruri într-un timp foarte scurt. Am obţinut primul job dinainte de a mă înscrie la vreo facultate, declarându-mă mulţumit salariat la început de 19 ani; job la care am tras 2 ani, după care am ajuns unde sunt şi acum. Au urmat momente grele prin care numai eu ştiu cum am trecut, dar şi împliniri – m-am descurcat. Am cunoscut multe categorii de oameni, multe idei, multe viziuni. Am început aşadar să devin al doilea eu, un om hotârât, pragmatic, cu mâna în propriul buzunar, cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ. Cu planuri de carieră, cu planuri de viaţă, cu rezultate bune obţinute prin muncă grea şi cinstită. Ceea ce sunt şi acum.

Însă ceea ce am fost în copilărie şi adolescenţă nu se şterge, sunt acelaşi în unele momente. Mai scriu şi acum poezie, dar foarte rar, pentru că am pierdut din euforia inspiraţiei şi nici nu mai am timp pentru aşa ceva. Melancolia mă doboară uneori şi acum, chiar şi în cele mai “corporatiste” momente.

Cam la asta mă refeream când spuneam că sunt un om dual. Sunt în mine două lumi care se bat cap în cap, care greu se împacă. Însă n-aş fi fost fericit să aparţin uneia singure, ştiu asta. Voi deveni probabil acel om de succes care va tânji întotdeauna după acel paradis pierdut, după acele himere ale primei tinereţi.

Probabil asta e soarta tuturor oamenilor care vin de la ţară în mijlocul capitalei ca să-şi facă un rost. Să sperăm că mă aşteaptă vremuri bune şi că, de ce nu, cele două lumi se vor uni într-un om bun. Mai multe numai timpul şi munca mea vor spune.

P.S. Cucerit fiind de “Confesiuni”-le lui Rousseau se prea poate să-i fi împrumutat din stilul scriitoricesc în cele de mai sus. N-ai decât să citeşti “Confesiuni” şi să decizi 🙂 Adevărul însă este neschimbat.

Updated: