Și așa am completat rapid chestionarul de pe blog pentru cei rămași - cei care s-au gândit să plece din țară, dar care din varii motive au rămas. Mă număr printre ei și, mai ales, mă număr încă printre cei optimiști. Mai departe Dollo m-a contactat cu un chestionar mai lung care mi-a luat luni de zile să-l termin. Luni de zile nu pentru că l-aș fi lucrat foarte mult, ci pentru că l-am lucrat în puținul timp liber pe care-l am ocazional.
Răspunsurile sunt cam dezlânate, dar reflectă deasemenea o realitate dezlânată, aglomerată și pe alocuri haotică - asta este viața mea de primar la Lopătari și nu mă feresc să vorbesc despre ea așa cum e, cu bunele și relele ei. A fost un exercițiu interesant pentru mine și sper că și pentru voi va fi o lectură care să vă facă să vă gândiți la unele din întrebările care ne frământă pe unii dintre noi:
De ce să rămân?
De ce să plec?
De ce să mă întorc?
Am ales acum ceva timp să practic răspunsul la aceste întrebări, cu precădere cel pentru „De ce să rămân?”. Prin viața și activitatea mea la Lopătari sper să ofer cuiva un brânci la a se gândi la rolul lui în România și pe planetă în general. Cred că în ce am făcut eu sunt multe lucruri „așa nu” sau „așa da” și cred că fix asta este rostul omului: să meargă înainte și să facă lucruri, chiar dacă mai face și greșeli.
Articolul integral poate fi citit aici: www.dollo.ro/…/claudiu-constantin-primar-lopatari. Nu am cenzurat nimic și am lăsat chiar și titlul la latitudinea editorului.
]]>Când să mai scrii? Și ce se întâmplă cu cel pentru care scrisul era un element de identitate atunci când nu mai scrie? Claudiu scria. Scria des, scria sincer, scria din interior. Acum Claudiu e primar în comuna natală, are doi copii și o casă la țară mereu în lucru.
Când ești primar nu mai poți scrie orice. Când ești primar ai cel puțin niște mii de perechi de ochi ațintiți asupra ta - asupra a ce zici, ce faci, ce încurajezi. Persoana ta nu-ți mai aparține doar ție și celor dragi, ci în parte și comunității întregi. Primarul nu e tătucul tuturor, dar e sinonim cu efortul comunității de a merge mai departe. Dacă primarul spune sau face o prostie pare că întreaga comunitate spune sau face acel lucru. Când auzi de Lopătari poate îți vine-n minte „acolo unde primarul bea sub birou” sau „acolo unde face unul stații de încărcare pentru vehicule electrice” sau „acolo unde e un primar tânăr care vrea, dar nu poate singur”. Azi primarul nu mai e „întâiul gospodar” al comunei, ci purtătorul de cuvânt al comunității și reprezentantul oamenilor oriunde merge.
Și atunci ce mai scrii? Scrii doar ce dă bine, scrii propagandistic, scrii ca un avocat apărând o cauză? Scrii tot ce-ți trece prin minte asumându-ți riscul de a trage și comunitatea în textul care-ți iese din taste? Scrii ca un profesionist căutând echilibrul între temă pentru public și sinceritate crudă?
Mi s-a întâmplat des ca atunci când mi-am exprimat o opinie personală să apară oameni care spun „dar de problema x de la Lopătari ce zici?”. Mulți oameni nu pot face diferența între ființa umană egală cu alte ființe umane și omul care are o funcție importantă. Etichetele de primar atotputernic și atotștiutor, de primar dictator sau de primar băț-de-floarea-soarelui sunt adânc împământenite în mentalul colectiv. E greu să ieși din aceste tipare predefinite. Un primar e doar primar? Sau poate comunitatea trebuie să distingă între un administrator al resurselor publice și un om liber să aibă păreri personale ca toți ceilalți?
De aici și imensa pauză de scris de aici. Vine în primul rând din lipsa de timp, dar și din lipsa de viziune asupra a ce e nevoie să fie scris. Poate câteodată nu e nevoie să scriem, ci să trecem pur și simplu inerți prin momentele vieții, ca niște elemente temporare în existența acestui vast tot.
E ok să nu scrii. Sinceritatea din a scrie se poate transforma în sinceritatea din a trăi. Poate că înainte de a scrie sincer ar trebui mai întâi să trăim sincer? Sau poate scrisul sincer e sursă de probleme - poate ar trebui să folosim scrisul pentru a ne păcăli pe noi înșine și pe alții că însemnăm mai mult decât ceea ce suntem de fapt: bieți muritori mereu în căutarea a nu știm ce.
]]>Încă mai navighez prin hățișurile funcției publice și descopăr modalități de a face lucrurile, însă pot povesti un moment dintr-o zi despre care cred că descrie precis ce înseamnă să fii primar, unul căruia-i pasă și vrea să facă lucruri pentru oamenii în mijlocul cărora trăiește.
Veneam de la București, unde fusesem să discut cu un potențial proiectant pentru o rețea de apă la Lopătari. De la bancă mă anunțaseră că expiră actele pentru împrumutul pentru casă dacă structuristul nu livrează urgent o analiză (era plecat în concediu). Între timp nevastă-mea născuse al doilea copil - îmi luasem cele 3 zile de concediu care se dau cu această ocazie, dar fusesem nevoit să mă întorc prematur din acest concediu pentru că unele lucruri explodaseră în lipsa mea. Cineva nu voia să semneze un document important și tergiversa întreaga procedură, iar corespondența nu fusese procesată de mai mult de-o săptămână - gestionam asta în timp ce purtam discuții neproductive cu oamenii de la partid pentru a rezolva măcar una din cele 2 mari probleme pe care le avem: o datorie imensă care ne restricționează accesul la fonduri UE și nevoia unui pod peste Slănic. Prefectul îmi cerea urgent niște documente referitoare la calamități. Cam în momentul în care ajunsesem de la București la Primărie ieșeam din niște telefoane cu câțiva oameni furioși că punțile improvizate peste Slănic fuseseră demontate de către cei care lucrau la digurile de protecție care se făceau de-a lungul râului. În fața Primăriei dau de un om care mi se plânge de un vecin care a construit un zid cam în drum și restricționează accesul, e urgent și cheamă presa dacă nu rezolvăm. Dăm din una în alta și-mi povestește detalii despre cum vecinul a făcut zidul, cum nu poate lua o curbă la dreapta din cauza asta și așa mai departe.
Ascultam și ascultam și în momentul ăla m-a lovit: frate, ăsta e momentul când orice om normal cedează și-și bagă picioarele. Ăsta e momentul când devii nesimțit cu oamenii și-i hușuiești din fața Primăriei, ăsta e momentul când te crezi prea important pentru a discuta despre problema minoră a unui om, ăsta e momentul când te apuci de băut în birou, ăsta-i momentul când te descarci pe un angajat, când iei o decizie pripită sau când te lipsești de efortul abordării unei potențiale surse de finanțare. Ăsta e momentul când devii un primar prost, nereușind să-ți canalizezi energia ca să mai supraviețuiești o zi pentru cealaltă.
Oare venise deja momentul ăla pentru mine? Momentul în care cedam psihic pentru că pur și simplu era prea mult?
Din fericire m-a lovit revelația asta și mi-am dat seama de momentul de cumpănă în care mă aflam. M-am detașat de mine însumi și am văzut un primar tânăr, cu ghiozdan și teniși, stând de vorbă în fața primăriei cu un cetățean prea vorbăreț. Un primar alergat pentru că poate să alerge, un primar cu bun simț pentru că așa a învățat acasă, un primar răbdător pentru că așa a moștenit de la mă-sa. M-am văzut din exterior stând de vorbă cu acel om și am zâmbit pentru că eram mulțumit. Vedeam primarul pe care eu aș fi vrut să-l am în toți acești ani de război rece cu primăria comunei Lopătari din județul Buzău.
Am încheiat conversația cu cetățeanul, agreând o vizită în teren, ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze și mi-am văzut mai departe de treabă. Am intrat în Primărie și am făcut fix ce am putut să fac. Și asta am să fac în toate aceste momente de cumpănă în care prea multe se adună, am fac ce pot și am să mă țin de ceea ce mi-am asumat în prima mea zi de mandat:
Jur să respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei Lopătari. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”
Cam așa arată multe din zilele mele de primar, pentru cei interesați. Aș putea povesti săptămâni despre oameni și fapte, însă mă rezum la ce e mai sus pentru că descrie o porțiune importantă din hățișul ridicol prin care trebuie să treci dacă vrei să trăiești decent la tine la țară.
Vă las în final cu cadoul pe care l-am primit recent de ziua mea de la niște cititori ai blogului, îndrăgostiți de comuna Lopăptari - o pictură inspirată din articolul de aici. Va sta în biroul acestui primar cu ghiozdan și teniși ca să-i aducă aminte de unde a plecat și cum să nu cadă pradă momentului descris mai sus, cel în care mulți primari au cedat și vor mai ceda. Mulțumesc tuturor pentru tot: pentru cele bune și pentru cele care mă întăresc.
]]>Cum reziști?
A fost mereu un pic surprinzătoare întrebarea pentru că eu n-am simțit că rezist în ceva - iar asta e parte din răspuns. Am căutat mereu să rezolv probleme grele prin alte metode decât cele explorate deja, am vrut mereu să fac altceva în viață față de ceea ce am văzut la alții. Am căutat calea cea ascunsă, cea care a făcut diferența - nu știu unde anume am citit asta, dar mi-a plăcut pentru că a exprimat clar ceea ce eu am avut întotdeauna în minte: să fac altceva, altfel.
Rezist pentru că am așteptările corect setate, pentru că știu că azi sunt aici și acum pentru alții, nu pentru mine. Rezist pentru că am o misiune temporară de la care nu am voie să mă abat, rezist la orice pentru familia mea extinsă: comunitatea în care trăiesc. Rezist așa cum membrii Societății de Ajutorare de la Lopătari au rezistat în vremuri potrivnice. Vremuri potrivnice trăim și azi, dar nu la fel de grele ca odinioară. Sunt privilegiat să am la îndemână multe modalități de a-mi rezolva problemele și e păcat să nu explorez multitudinea de probleme pe care comunitatea mea din Lopătari le are și pe care le are toată țara în care m-am născut.
Ține-te bine că mai am un citat. E încă o regulă universală a istoriei; iată, îmi aduc și eu contribuția traducând și adaptând o vorbă prinsă-n zbor de pe undeva:
Vremurile grele creează oameni puternici. Oamenii puternici creează vremuri bune. Vremurile bune creează oameni slabi. Iar oamenii slabi creează vremuri grele.
E ciclicitatea vieții, e temporalitatea a tot ceea ce facem. Poate azi avem o victorie, poate peste câțiva ani avem o alta, însă la un moment dat această regulă va dicta modul în care lumea va arăta: viitorul comunității noastre va depinde de membrii ei, de curajul și capacitatea lor de a înfrunta vicisitudini, de a găsi soluții. Nimic nu e definitiv, totul se schimbă mereu - vorbe care par platitudini pentru cineva care n-a încercat ceva cu adevărat greu niciodată.
Cum rezist? Mai este un secret: îmi sunt cel mai bun prieten. Nu-mi dau singur la gioale, nu mă învinovățesc, nu mă las pradă depresiei, am încredere în mine. Am eu însumi încredere în mine - poate părea ceva banal, dar să știi că majoritatea oamenilor eșuează pentru că se auto-descurajează. Se batjocoresc în mintea lor în loc să se îmbărbăteze și să învețe din ceea ce li se întâmplă. Am un echilibru și o motivație interioare care reprezintă o sursă nesfârșită de energie. Am în interior ceea ce nu voi găsi niciodată în exterior.
Îți recomand să cauți mai mult în tine, să descoperi acea sursă de energie. Să ai mai puține pretenții de la oameni, dar să ai totuși încredere în ei. Să ai așteptări joase, dar să nu-ți lipsească efortul constant pentru un obiectiv mai mare decât tine. Să mergi mereu înainte orice-ar fi, chiar orice-ar fi. Să speri mereu, știind că totuși tot ce e în jurul tău este temporar. Să lupți mereu ca și cum înaintașii te privesc din apropiere, deși n-o să poți niciodată să-i simți mândri.
Mă gândeam să-mi fac un blog de primar în care să scriu despre lucruri specifice, dar nu cred că e timpul încă. Este începutul unui drum nou care nu este despre administrație, ci despre energia și motivația interioare, despre căutarea constantă a unui mod de a mă face util comunității. Deși în perioada asta găsesc greu timp să scriu aici, voi continua să o fac la fel cum o fac de peste 12 ani de zile: deschis, sincer, stângaci.
]]>Varianta digitală o găsiți aici, iar mai departe o să redau o porțiune din articol care este extrem de interesantă pentru toți cei care avem o legătură de suflet cu comuna Lopătari. Este povestea Societății de ajutorare, o rețea de informații creată şi condusă de Vasile Chilian ce a activat de-a lungul liniei frontului din Munții Buzăului până în ținutul Vrancei și care s-a ocupat de găzduirea, hrănirea şi organizarea trecerii în liniile româneşti a peste 2000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldați. Mulți membri ai rețelei erau lopătăreni, oameni curajoși care au înfruntat vicisitudinile vremii pentru a se ajuta între ei.
Vă rog să citiți măcar acest pasaj, dacă nu tot articolul, și să încercați să aplicați câtuși de puțin spiritul Societății de Ajutorare în activitatea voastră de la Lopătari și nu numai.
Rezistenţa populaţiei buzoiene nu s-a limitat doar la refuzul de a ieşi la lucru, sau de a preda alimente şi alte produse cerute de ocupanți. De-a lungul liniei frontului din Munții Buzăului până în ținutul Vrancei, pe raza fostelor județe Buzău, Rm. Sărat şi Putna, mai cu seamă în zonele de munte, greu accesibile ochiului vigilent al ocupantului exista o vastă şi eficientă rețea de informații creată şi condusă de patriotul Vasile Chilian, țăran din ținutul Vrancei, statornicit în comuna Tichireşti din județul Putna. Alături de el s-a aflat soţia sa, Clemansa Chilian, iar dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi amintim pe: Dumitru Pantazică, Stanca şi Toma Cotea, Ştefan Secăluş, Vasile Gălățeanu, Nicolae Cojocaru, Năstase Deşliu, Constantin Albu, Maria şi Gheorghe Beşliu, Maria şi Simion Merloiu și alții.
În perioada decembrie 1916 - mai 1917, a activat în comuna Lopătari Societatea de ajutorare care s-a ocupat de găzduirea, hrănirea şi organizarea trecerii în liniile româneşti, a peste 2000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldați. Dintre cei care au trecut linia frontului prin această zonă amintim pe sublocotenenţii: Nicolae Meloiu, Nichifor Ilie, Octavian Cocărăscu (căzut eroic la Mărăşeşti), Ştefan Borodan, Iancu Popovici, Aurel Urzică, locotenentul Alexandru Cozma, plutonierul Chiriac ş. a.. În cadrul acestei organizaţii, supranumită de unii ofițeri români o adevărată Societate a vrăjitoarelor, au fost antrenați mai mulți localnici. În fruntea ei s-a aflat învățătoarea Maria Beşliu (rudă cu Vasile Chilian). Rememorând aceste momente, M. Beşliu avea să declare peste ani: Ne-am pus în serviciul acestor fii ai patriei şi i-am ajutat aşa cum am putut în acele timpuri, redând pe mulți armatei pentru apărarea și înălțarea țării79. Alături de Maria Beşiu s-au aflat învățătoarele: Ana Beşliu (fiica sa), Teodora Enăchescu, Maria Sârbescu, Florica Popa, Vasilica Dobrescu, Ecaterina Stănescu şi sătenii Dumitru Ghica Moise, Ion Vânătorul, Damian Brătilă, Radu Dumitru Tețcaru, Victor Cosma, şi chiar primarul comunei Lopătari, Constantin Albu. Dintre călăuze amintim pe Nicolae Cristescu din Bisoca, preotul Iosif Ionescu de la Schitul Găvanele, apoi pe Constantin Zărnescu, Ion Stoica, Marin Simion, Ion Apostol dar mai ales pe Ion Ursu zis Moldoveanu, cioban din zonă.
Reţeaua condusă de V. Chilian, care acționa în strictă conspirativitate, furniza și informații militare referitoare la potențialul trupelor inamice: efective, dotare, tehnică, amplasarea căilor de aprovizionare, planurile de atac eic. Aceste date şi hărți erau transmise de ofiţerii, subofiţerii și soldații români trecuți în Moldova. Poliția și siguranţa germană au avut în vedere posibilitatea scurgerii de informații din teritoriul ocupat. De aceea au luat măsuri severe pentru contracararea activităţilor de spionaj ce s-ar fi putut face în regiunile administrației militare de către elemente române rămase în teritoriul ocupat. Se avea în vedere organizarea de acţiuni energice de supraveghere și control față de îndrăzneala spionilor81. Membrii rețelei şi-au asumat enorme riscuri. Dovedind pricepere, inteligenţă, diplomație și stăpânire de sine, V. Chilian și principalul său colaborator D. Pantazică, au câștigat încrederea ofiţerilor germani cantonaţi în comuna Tichireşti, în casa lui Pantazică. Ei au transcris în secret hărțile germane aflate pe pereții încăperilor, situația la zi a pozițiilor germane, a efectivelor. O astfel de hartă a fost predată autorităților militare române de sublocotenentul Maloiu, fugit din lagărul de prizonieri de la Slatina şi trecut de această rețea în Moldova.
Un larg sprijin au dat sătenii din zona munților Buzău și Vrancea, printre ei aflându-se numeroşi preoți și învățători. Nesocotind moartea care îi pândea la orice pas, uneori fără a se cunoaşte între ei, au lucrat pentru acelaşi scop nobil al solidarității umane. Ei au primit pe foştii prizonieri români, asigurându-le adăpost și hrană, oferindu-se drept călăuze, îndrumându-i prin locuri numai de ei ştiute, spre Moldova. Principalele puncte de legătură ale grupului de rezistență au fost: Lopătari-Măneşti, Schitul Găvanele-Nereju Mare, Colacu-Tichireşti, Vidra-Căliman.
În vederea organizării acestei acţiuni temerare la Balta Colacului de pe Valea Putnei, Vasile Chilian a construit o moară, convingându-i pe nemți că scopul ei nu era altul decât acela de a mări avantajele economice. În realitate, moara a servit ca punct de trecere a frontului în Moldova. Fiecare trecere reuşită era confirmată de unitățile noastre prin două lovituri de tun trase spre comuna Tichireşti. Totul se desfăşura în condiții de deplină conspirativitate, secretul activității celor din grupul Chilian fiind bine păstrat. Toate acestea erau necesare deoarece ocupanții au avertizat în mai multe rânduri, din teritoriul controlat de ei, că aceia care vor ajuta un prizonier vor fi aspru pedepsiţi, riscând o condamnare la doi ani închisoare, sau o amendă de până la 5 000 ei. Cei care vor ascunde militari şi agenți duşmani pot fi condamnați la moarte.
Cu toate măsurilor severe de securitate, în noaptea de 21 mai 1917, nemții au descoperit firele nevăzute care-i legau pe patrioți. În urma a unei percheziții făcută de germani asupra unui subofiţer român prins în timp ce încerca să treacă frontul în Moldova s-a găsit o pungă de piele atârnată la gât în care se aflau informații și schițe ale dispozitivelor germane de luptă. În scurt timp, autoritățile de ocupație au trecut la capturarea membrilor rețelei de spionaj, fiind arestaţi 76 membrii. La 16/29 iunie 1917 a fost prins V. Chilian. A căzut în mâinile germanilor şi primarul comunei Lopătari C. Albu. Între 27 -29 iunie 1917 s-a desfăşurat procesul inculpaţilor la Tribunalul Curții Marțiale de pe lângă Divizia 89 de infanterie germană cu sediul la Focşani. Rechizitorul procurorului întocmit de maiorul Larchenfeld pe parcursul celor 70 de zile de cercetări, cuprindea patru volume consistente. Principala acuzație adusă lui V. Chilian şi colaboratorilor săi era spionaj în folosul inamicului şi implicit trădare.
Sentinţa procesului, care a fost de fapt un simulacru, s-a pronunțat la 5 august 1917, cu numai o zi înaintea marii victorii româneşti de la Mărășești. Mareşalul Mackensen, care a aprobat sentinţa, rămasă definitivă, a dispus executarea grabnică a condamnaților: Vasile Chilian, D. Pantazică, Toma Cotea, Ştefanache Lăcătuş, sergentul Gălățeanu, Stan Baraboi (iniţial condamnat la 13 ani închisoare), Dumitru Ghica Moise lipsea deoarece a reuşit să fugă în munți. Stan Baraboi din comuna Lopătari a reuşit să fugă în drum spre plutonul de execuție; ajuns acasă în urma unor lungi peripeţii, a murit după câteva zile. Constantin Brebeanu a primit 15 ani detenţie; C. Albu 5 ani; Cristea Brebeanu din Terca, a fost condamnat la 1 an închisoare, fiind învinuit că a hrănit prizonieri români; Ion Vânătoru la 10 luni; Radu Tescaru la 5 luni; Maria Beşliu la 4 luni. Ion Moldoveanu moare în închisoarea din Focşani, Toma St. Tiberiu, Constantin Zărnescu, Ion Stoica, Simion Mierloiu au fost duşi în lagărele din Germania de unde au fost eliberați în august 1918. Tot atunci au fost eliberați și lon Apostol, Maria Beşliu, Dumitru Drăgan88. Primarul comunei Lopătari, C. Albu a executat, potrivit mărturiilor sale un an, o lună şi nouă zile din pedeapsa de 5 ani cât primise, fiind încarcerat în închisorile Focşani, Râmnicu Sărat şi Jilava până când au venit românii și mi-au dat drumu89. Într-o notă administrativă a şefului plasei Slănic adresată la 27 august 1918 prefectului judeţului Buzău se arată că fostul primar al comunei Lopătari a fost acuzat de autoritatea germană pentru spionaj și deținut un an de zile a fost eliberat. Vă rog să binevoiţi a-l integra în funcţia de primar din această comună.
Încercările de a răscumpăra în bani pedepsele capitale nu a avut sorți de izbândă, autoritățile germane refuzând această favoare. Ele şi-au motivat refuzul prin faptul ca procesul a făcut mare vâlvă în Germania. Ultimile cuvinte rostite de eroul V. Chilian au fost Trăiască România Mare.
]]>În această perioadă în Moldova, armata română se pregătea să-i înfrunte germani. Unitățile militare buzoiene refăcute, au luat parte la crâncenele lupte din vara anului 1917 de la Nămoloasa, Doaga, Răzoare, Pădurea Prisaca, Mărăști, Mărășești și Oituz. Sacrificiile buzoienilor au fost considerabile92. În Regimentul 7 Artilerie care a luptat la Nămoloasa s-a remarcat căpitanul Emil Cerkez din Râmnicu Sărat, comandantul coloanei de muniţii de 75 mm. După bătălia de la Mărăşeşti el a fost decorat cu medalia rusă Stanislav cu spade deoarece într-o singură zi a adus de la 30 km, 14000 de proiectile.
Am pornit la drum cu o perioadă de explorare, sunt multe de descoperit, învățat și experimentat. În această primă săptămână am pus accent pe discuții generale sau aplicate cu angajații primăriei, încercând să-mi dau seama cum stăm și unde sunt principalele blocaje. Pentru a lua orice fel de măsuri e nevoie să știm cu exactitate ce decizii bune sau proaste au fost luate în trecut, ce colaborări au mers bine sau prost și unde au oamenii cele mai multe nemulțumiri legate de modul în care primăria îi servește. M-am asigurat că așteptările sunt bine înțelese atât de-o parte, cât și de cealaltă, pentru a pune bazele unei colaborări eficiente.
Am vorbit cu oameni care abia așteptau să fiu învestit pentru a-și rezolva diverse probleme, majoritatea au plecat cu zâmbetul pe buze și cu încrederea că se face progres pe ceea ce-i interesează. Încă din prima zi m-am asigurat că toată lumea înțelege că facem relații cu publicul și că pentru asta e nevoie de anumite atitudine, conduită și abordare a dialogului cu oamenii. Mă bucur să văd că asta începe deja să dea roade în satisfacția cetățenilor.
Am avut niște prime discuții cu un partener al primăriei despre site-ul primăriei, pe care vrem să-l transformăm într-un loc cu adevărat folositor pentru oricine e interesat de comuna Lopătari. Transparența este un fundament cu care am pornit pe acest drum și vreau să fie la baza a tot ceea ce facem. Apoi am început documentarea despre provocările legate de parcelare, cadastrare și Plan Urbanistic General, un domeniu care a dat de cap oamenilor de prea mult timp. Câteva lucruri mai concrete:
În una din zile o echipă de filmare de la KanalD ne-a făcut o vizită pentru a afla povestea comunei noastre, iar reportajul o să apară cel mai probabil pe 1 Decembrie. Am fost rugat deasemenea să particip pe 10 noiembrie la o videoconferință pe subiectul De la programator la primar în care voi povesti despre experiența prin care am trecut pe drumul până la mandatul de primar. Ca de obicei, sunt deschis oricui vrea să afle mai multe despre noi și ce vrem să facem în comuna noastră.
Cu siguranță am mai omis lucruri care s-au întâmplat săptămâna trecută, însă ideea generală cam asta e: descopăr fluxurile interne din primărie, cer informații, facilitez rezolvarea problemelor oamenilor care ne calcă pragul și îmi fac în timp o imagine cât mai bună despre cum stăm. În perioada următoare vom veni cu câteva clarificări pe subiecte de interes general și care au lipsit cu desăvârșire în anii precedenți.
În final vă las cu un îndemn: haideți la Primărie. Fie că aveți ceva de clarificat, fie că vreți să plătiți vreo datorie sau să-mi transmiteți un sfat, vă aștept cu brațele deschise (în condiții de distanțare socială, desigur) și la fel va face fiecare departament din cadrul instituției. Acum la început unele lucruri vor lua mai mult timp pentru clarificare și soluționare, așa că ne ajută pe toți dacă veniți din timp cu diverse cereri.
Pe măsură ce activitatea mea se va mai echilibra îmi voi propune un plan pentru acest tip de rezumat al activității. Este important ca oamenii să știe ce se întâmplă în Primăria Lopătari și cum stăm, iar această responsabilitate trebuie înțeleasă și pusă în practică în primul rând de mine.
Să auzim de bine!
]]>Explicația victoriei unor administratori slabi (ca să nu zic mai mult) este foarte simplă: au câștigat în lipsa unei alternative politice viabile. În acele comune alternativa a lipsit sau a fost foarte slabă. Deseori opoziția este mână-n mână cu puterea, așa că nu m-ar mira niște blaturi de culise în acele comune. Lipsa tinerilor, a antreprenorilor, a oamenilor cu idei noi este o problemă extrem de prezentă în aceste comune unde au câștigat tot foștii.
Cetățenii votează oameni noi și energici dacă li să dă posibilitatea. Am demonstrat-o noi la Lopătari, unde am câștigat la o diferență de 230 de voturi, o victorie foarte muncită și obținută în urma unei execuții ca la carte a strategiei de campanie. Alternativa a fost reprezentată de o echipă de tineri sau oameni cu experiență care și-au asumat public dorința de schimbare. Eu vă garantez că oriunde se alcătuiește așa echipă alegerile vor fi câștigate. Nu a fost nimic ieșit din comun la Lopătari, așa cum nu trebuie să fie nimic ieșit din comun nicăieri, este vorba despre ceva vechi de când lumea: câștigarea încrederii oamenilor de către lideri adevărați. În fața unui lider educat și energic, răsărit din rândurile comunității, orice caracatiță își va pierde tentaculele pas cu pas.
Când vedeți primari hoți realeși explicația e una singură: oamenii n-au avut ce vota altceva. Sfatul meu pentru partide și politicieni care vor să câștige alegeri e să se trezească odată și să creeze lideri adevărați pe principii sănătoase, transparente și ancorate în comunitatea în care candidează. Restul este teatru prost de care lumea începe să se lepede.
]]>Am acum ocazia să îmbunătățesc acest aspect al Primăriei Lopătari. Până-mi voi prelua mandatul și voi avea la îndemână informațiile de care am nevoie, voi experimenta în continuare cu transmiterea informațiilor prin intermediul video. Opacitatea instituțiilor publice trebuie să dispară, iar acest lucru începe la Lopătari.
Am făcut un scurt film în care am descris ce urmează în perioada următoare din punct de vedere administrativ: despre preluarea mandatului, constituirea Consiliului Local și alegerea viceprimarului. Aveți răbdare o perioadă, în timp voi deveni mai bun la asta:
]]>Aș vrea să abordez un pic scena cu fostul primar. După ce inițial mi-a spus că este în regulă să filmăm în curtea primăriei, după 3 minute s-a răzgândit și mi-a cerut o solicitare. Este regretabil că în ultimele zile de mandat fostul primar nu manifestă o minimă atitudine de colaborare, solicitându-ne să nu filmăm pe domeniul public. Personal nu am dorit să se creeze un scandal care ar fi fost înregistrat și am preferat să mă conformez, deși nu eram neapărat obligat să o fac. Îmi doresc un mandat bazat pe decență, bun simț și cooperare cu toți cei implicați în procesul administrativ. Sper ca astfel de evenimente să apară din ce în ce mai rar în instituțiile publice din România.
]]>Pe fondul nemulțumirii crescând față de fosta conducere, dar și pe conturarea clară și fără echivoc a unei alternative politice, am câștigat mandatul de primar al comunei Lopătari din județul Buzău. Am demonstrat că o mână de cetățeni pot produce schimbarea dacă-și pun mintea și dacă muncesc pentru asta. După o campanie dusă pe toate canalele, dar mai ales pe teren, oamenii din comună ne-au acordat încrederea și ne-au trimis la treabă pentru următorii 4 ani.
Ce s-a întâmplat la Lopătari se poate întâmpla oriunde în țară. Ce am făcut noi poate face oricine. Cu curaj, implicare și asumare publică am reușit să răsturnăm un sistem. Este doar prima etapă a unui drum lung către normalitate, de aici încolo începe un alt greu politic, administrativ și uman. De aici încolo vom gestiona speranțele pe care oamenii și le pun în noi și va trebui să livrăm îmbunătățiri în comună.
Nu am promis nimic, dar am setat niște priorități clare pe care le vom avea, priorități pe care oamenii ni le-au spus apăsat de fiecare dată când am vorbit cu ei: atitudine constructivă, drumuri, apă și colectarea gunoiului. Astea ard cel mai tare la Lopătari și de astea e nevoie să ne ocupăm.
Urmează să ne preluăm oficial mandatele, după care vom purcede la organizarea în teritoriu și în primărie. Sunt multe de făcut și trebuie gândite bine. Am demonstrat că suntem o echipă de învingători și ne vom pune abilitățile la treabă pentru comuna care ne este casă nouă, tuturor.
S-au întâmplat atât de multe lucruri în această perioadă că abia am avut timp să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă alaltăieri eram la școală la Fața Malului, parcă ieri veneam acasă cu autobuzul pe drumurile hurducăite din Lopătari. Îmi trec prin fața ochilor zeci de ani de contemplat și umblat meleagurile noastre, dar și nenumărate episoade de nedreptate la care am fost martor în ultimii ani. Energia cu care am câștigat alegerile a venit de la oamenii care au fost tratați cu superioritate de-a lungul timpului, de la cei care n-au avut posibilitatea să se revolte, de la cei aflați la mâna vreunui baronaș local cu prieteni sus-puși, de la oamenii care au îndurat nedreptatea. Toți aceștia m-au scos primar și față de ei am o datorie pe care o voi onora: aceea de a le reprezenta interesele oriunde m-aș afla.
Închei cu ceva ce mi-a spus o persoană din cătunul Jurubești azi: la Lopătari abia acum a venit Revoluția din ‘89. La Lopătari abia acum a venit dezghețul și libertatea oamenilor de a fi ei înșiși. Îi chem alături de mine pe toți lopătărenii: să ne bucurăm și să pornim împreună pe drumul croit de înaintașii noștri. Comuna noastră va înflori din nou.
]]>