Despre scrisul întrerupt

De când sunt la primărie n-am mai reușit să-mi fac timp pentru blog. Pentru scris în general. Momentul a coincis și cu venirea primului copil, apoi a venit și cel de-al doilea. Între timp ne-am cumpărat o casă și am început un proces anevoios de renovare și mutare, unul care probabil nu se va termina decât peste ani de zile.

Când să mai scrii? Și ce se întâmplă cu cel pentru care scrisul era un element de identitate atunci când nu mai scrie? Claudiu scria. Scria des, scria sincer, scria din interior. Acum Claudiu e primar în comuna natală, are doi copii și o casă la țară mereu în lucru.

Când ești primar nu mai poți scrie orice. Când ești primar ai cel puțin niște mii de perechi de ochi ațintiți asupra ta - asupra a ce zici, ce faci, ce încurajezi. Persoana ta nu-ți mai aparține doar ție și celor dragi, ci în parte și comunității întregi. Primarul nu e tătucul tuturor, dar e sinonim cu efortul comunității de a merge mai departe. Dacă primarul spune sau face o prostie pare că întreaga comunitate spune sau face acel lucru. Când auzi de Lopătari poate îți vine-n minte „acolo unde primarul bea sub birou” sau „acolo unde face unul stații de încărcare pentru vehicule electrice” sau „acolo unde e un primar tânăr care vrea, dar nu poate singur”. Azi primarul nu mai e „întâiul gospodar” al comunei, ci purtătorul de cuvânt al comunității și reprezentantul oamenilor oriunde merge.

Și atunci ce mai scrii? Scrii doar ce dă bine, scrii propagandistic, scrii ca un avocat apărând o cauză? Scrii tot ce-ți trece prin minte asumându-ți riscul de a trage și comunitatea în textul care-ți iese din taste? Scrii ca un profesionist căutând echilibrul între temă pentru public și sinceritate crudă?

Mi s-a întâmplat des ca atunci când mi-am exprimat o opinie personală să apară oameni care spun „dar de problema x de la Lopătari ce zici?”. Mulți oameni nu pot face diferența între ființa umană egală cu alte ființe umane și omul care are o funcție importantă. Etichetele de primar atotputernic și atotștiutor, de primar dictator sau de primar băț-de-floarea-soarelui sunt adânc împământenite în mentalul colectiv. E greu să ieși din aceste tipare predefinite. Un primar e doar primar? Sau poate comunitatea trebuie să distingă între un administrator al resurselor publice și un om liber să aibă păreri personale ca toți ceilalți?

De aici și imensa pauză de scris de aici. Vine în primul rând din lipsa de timp, dar și din lipsa de viziune asupra a ce e nevoie să fie scris. Poate câteodată nu e nevoie să scriem, ci să trecem pur și simplu inerți prin momentele vieții, ca niște elemente temporare în existența acestui vast tot.

E ok să nu scrii. Sinceritatea din a scrie se poate transforma în sinceritatea din a trăi. Poate că înainte de a scrie sincer ar trebui mai întâi să trăim sincer? Sau poate scrisul sincer e sursă de probleme - poate ar trebui să folosim scrisul pentru a ne păcăli pe noi înșine și pe alții că însemnăm mai mult decât ceea ce suntem de fapt: bieți muritori mereu în căutarea a nu știm ce.