Portocalele nu sunt singurele fructe

1 minute read

E o carte cu titlul ăsta, scrisă de Jeanette Winterson. Destul de subţirică, poate fi citită repede. E un fel de autobiografie a autoarei: este adoptată şi crescută de o familie de “împătimiţi” religioşi. Este educată în spiritul acestei familii, departe de orice ar fi putut reprezenta o ameninţare la dreapta cugetare întru Domnul, strâns îmbrăţişată de mama ei vitregă. În adolescenţă se îndrăgosteşte de o prietenă de-a ei, face dragoste cu alta; este blamată de societatea orăşelului în care trăieşte, de Biserică, iar mama ei vrea să o dea afară din casă. De aici potopul: lucrurile încep să se bată cap în cap, învăţămintele devin îndoielnice; personajul principal îşi caută identitatea.

Se face un salt în timp care schimbă multe. Lucrurile se schimbă, evoluează, începând chiar cu mama ei vitregă care este acum mult mai tolerantă. Asociaţiile “bisericeşti” din care făcea parte (mama vitregă) eşuează în planul demn de laudă evocat ca manifest şi intră în faliment. Personajul creşte, se maturizează, îşi vizitează mama de sărbători. Lucrurile vin, se întâmplă şi trec, planurile se schimbă. Etcetera.

Asta aşa pe scurt. Cu siguranţă găseşti pe internet rezumate şi prezentări mai bune ca astea. Aici ai primele doişpe pagini din carte. De ce mi-a plăcut mie? Pentru că prezintă un exemplu al erodării omului de către timp. Erodare benefică vreau să zic, în sensul că timpul te cizelează, te modelează, te face mai tolerant şi înţelegător, mai calm. Mai sunt motive, dar te las şi pe tine să le găseşti citind cartea.

P.S. De ce se numeşte “Portocalele nu sunt singurele fructe”? Păi.. când “personaja” era mică primea de la mama ei vitregă doar portocale; tot timpul portocale. Mai târziu, când i-a făcut o vizită, i-a dat altceva, nu mai ţin minte ce, dar alt fruct, pare-mi-se că ananas. Şi atunci a spus “ce, doar portocalele nu sunt singurele fructe […]”. Expresia e de fapt, aşa cum ar trebui, un rezumat într-o propoziţie a cărţii. Citeşte-o.

Updated: