Acceptarea sfârșitului

3 minute read

De când ne-am mutat la țară parcă n-am explorat zona în deplinătatea ei. Cred că ăsta este blestemul călătorului, că oricât ar colinda, mai are încă de colindat. Mai are de văzut locuri noi și revăzut locuri vechi din altă perspectivă, în alt anotimp sau cu altă stare de spirit. Pentru călător mai e mereu și altceva de văzut așa cum pentru un om care iubește viața mai e mereu ceva de simțit.

De câte ori am făcut o plimbare mai lungă sau mai scurtă prin aceste plaiuri frumoase ale Buzăului am simțit parcă fericirea atât de aproape! Parcă era la un pas, la o aruncătură de băț, la o respirație mai încolo. Natura mereu ne învață că e atât de ușor să fii fericit în tine, dar și între oameni. Dar trebuie să faci acel pas în plus, să arunci acel băț mai încolo și să respiri încă o dată. Și încă o dată, încă o dată, mereu mai departe.

Am făcut o plimbare prin zonă azi. Aș spune asta în fiecare zi, dar din păcate de cealaltă parte a fericirii este munca de nevoie. Azi mi-am luat o pauză de prânz un pic mai mare și am colindat plaiurile comunei Mânzălești, dinspre Grunj spre Poiana Vâlcului, apoi pe valea Jghiabului în jos. Am dat de o gospodărie abandonată pe care n-o mai văzusem, deși mai bătusem la pas potecile din zonă. O casă firavă, ascunsă după o culme, aplecată de-un colț de greutatea anilor și a izolării. O gospodărie ridicată de mâinile unor oameni care astăzi nu mai sunt și care trebuie să se mulțumească vrând, nevrând cu abandonul acestei lumi și a acareturilor lor.

Mânzălești 1 Mânzălești 2 Mânzălești 3
Gospodăria și casa părăsite din Poiana Vâlcului, comuna Mânzălești

Am stat momente bune și mi-am închipuit viața acelor oameni și cum au încropit ei piatră pe piatră, bârnă pe bârnă o casă modestă, dar cu suflet. Am stat sub nuc, zgribulit și căutând razele soarelui printre crengi. Casa asta își trăise viața, iar gospodăria ei îmbătrânise. Am plecat de acolo cu sentimentul unei înmormântări care tocmai s-a petrecut. Corpul gospodăriei intra încet, încet în pământ, dar sufletul… sufletul ei însă era acolo, gârbovit, așteptând vremuri mai bune și oameni mai curajoși, cum se făceau odinioară. Am coborât apoi prin Poiana Vâlcului, pe lângă școala abandonată în al cărui zid stă azi o crăpătură ca un fulger, urma ultimului clopoțel.

Sunt multe astfel de case în zona în care m-am mutat. Gospodării întregi care azi nu mai reprezintă pentru nimeni „acasă”, grajduri și grădini care se predau înapoi naturii din care au fost create toate. Inclusiv casa lui tataie de la Fața Malului are aceeași soartă, am trecut pe acolo zilele astea. Casa în care mi-am început viața la țară după ce ai mei s-au mutat de la oraș, casa în care mâncam mămăligă cu brânză și omletă cu carne la orice oră din zi, casa în care ne ascundeam de căldură când veneam de la brazde. Casa în care îl vizitam pe tataia în ultimii lui ani pe pământ se năruie acum sub greutatea singurătății și a lipsei unei viziuni comune a moștenitorilor.

Mânzălești 1 Mânzălești 2 Mânzălești 3
Casa părăsită a lui tataie, Fața Malului, comuna Lopătari

N-am venit aici să salvez nimic, nu-s vreun erou. Sunt aici la înmormântarea satului românesc, una la care rudele au uitat să vină. Uităm des să acceptăm ciclul naturii și că nu trebuie să îmbrățișăm doar bucuria nașterii, ci și tristețea sfârșitului, a înmormântării.

Veniți la înmormântarea locurilor care v-au născut. Așa e firesc.