Ultimul bunic

4 minute read

Prin 2009 am fost la înmormântarea unui bunic al unei foste prietene, bunic pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar despre care am auzit mereu o groază de lucruri. Am fost la înmormântare și am plâns tot ce aveam în mine. L-am plâns pe el, am plâns-o pe mamaia din partea tatălui, am plâns-o pe mătușa de la Buzău la care am ținut enorm, m-am plâns pe mine și am plâns orice n-a reușit să iasă din mine în toți anii ăia de până atunci. A fost cel mai intens plâns pe care l-am experimentat vreodată, a fost ceva ce am încercat să controlez și n-am reușit. M-am lăsat pradă lui ca un neputincios ce eram și nu mi-a mai păsat de nimic.

Ieri am fost la înmormântarea lui tataia, bunicul din partea tatălui. N-am plâns nicio clipă și nu m-am simțit mizerabil. Am primit totul cu împăcare, cu resemnare, cu un firesc sentiment că totul e în regulă. Tataia avea aproape 90 de ani și se gândea des la acea sâmbătă frumoasă dintr-o zi de Ianuarie. Știu pentru că am vorbit mult cu el – în 2009 mi-am jurat că o să fiu mai aproape de bunicii care mi-au mai rămas și m-am ținut de cuvânt. De fiecare dată când am ajuns la țară l-am vizitat pe tataia, am stat de vorbă cu el și l-am ascultat. Avea nevoie de asta și am simțit-o. Mi-am îndeplinit o datorie care m-ar fi secat de viață dacă n-aș fi dus-o la îndeplinire.

poza

În Iunie 2014, atunci când mi-am dat definitiv și irevocabil demisia pentru câteva luni de libertate, mi-am început lungul concediu cu o mică excursie la mine la țară, la Plaiul Nucului – am făcut excursia aia epică, prima dată singur cu cortul. Tot atunci am petrecut câteva momente (care acum îmi par foarte semnificative) cu tataia, bunicul din partea tatălui, după care am scris acest articol.

Acel articol e tot ce trebuie. L-am recitit de câteva ori zilele astea și chiar e tot ce trebuie. Un cui bătut în istoria mea personală, o ancoră în timp care mă va ține aproape de mine însumi. Am rezonat mult cu tataia și știu că o parte din el e în mine, o groază de lucruri sar din generație în generație, de la bunici la nepoți. I-am observat atent tranziția de la un om în putere la un om slăbit și neputincios în fața firescului vieții. Și-o să încerc să scriu cât mai pe scurt ce e mai important din etapa care s-a încheiat sâmbătă pentru el, dar și pentru mine.

Cea mai mare dorință a lui a fost să-și vadă mai des copiii și nepoții. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-a dorit ca ei să-l viziteze, și-a dorit să stea de vorbă cu ei mai mult. E poate dorința oricărui om bătrân, o dorință atât de neînțeleasă de generațiile care au venit după el. Copiii și nepoții lui tataia nu și-au îndeplinit pe deplin datoria de fii și au trecut pe la el extrem de rar. O știu și ei în adâncul sufletului lor și o pun și eu acum oficial pe un panou public. Vor trăi cu asta ca un regret până când vor ajunge și ei în exact aceeași situație. În ultimii lor ani vor tânji după apropiera umană a copiilor și n-o vor primi. Și vor înțelege de ce – pentru că nici ei la rândul lor n-au dăruit-o. O dorință neîmplinită care merge în mormânt devine un blestem.

În ultimii ani de viață tataia a fost un om singur. Singur într-o odaie dintr-o casă pustie, mereu așteptându-și copiii să-i treacă iar pragul casei. Ai mei au stat foarte aproape de el și au avut grijă de el. Mama a făcut o muncă de martir și l-a vizitat zi de zi, s-a îngrijit de el și l-a hrănit. Dar nu a fost de ajuns, un om are nevoie de toți copiii săi și nu va închide ochii liniștit până când nu-i va simți iar aproape, așa cum i-a simțit atunci când fiecare dintre ei s-au născut. Anul trecut, prin toamnă, am stat de vorbă cu el și l-am convins să se mute la ai mei, în camera mea. A acceptat după ani de zile în care a zis că el nu-și părăsește casa. De Crăciun am mers la țară și am stat de vorbă. Era bolnav, slăbit și resemnat. Știam că sâmbăta asta de Ianuarie va veni.

O parte din cei care or să citească asta o știu, eu sunt ăla care trage de oameni să se întâlnească, să se vadă, să facă întâlniri de familie, să facă mini-teambuildinguri, mini-revederi cu colegii de liceu, să bea împreună, să meargă la teatru împreună, să meargă pe munte împreună. Organizez întâlnirile astea și încerc să-i molipsesc și pe alții cu asta, cu dorința de a organiza întâlniri față-n-față. N-am știut de unde vine energia și motivația asta, dar ieri am aflat. Tataia m-a învățat că e important să te vezi unul cu altul, să te apropii. Să te ierți, să te iei în brațe, să bei un pahar, să stai de vorbă unul cu altul. Să fii conștient că a fi e pur și simplu un sentiment comun, colectiv. Al meu, al tău, al nostru.

Peste ani, când îți vei aduce aminte de anii pe care tocmai îi trăiești, de ce-ți vei aduce aminte? În zgomotul lucrurilor care se întâmplă mereu și mereu ce vei auzi? Prioritizează.

Updated: