Băiatul care privea în zare
În folclorul norvegian există un basm numit „Castelul Soria Moria”, la fel de celebru la ei precum sunt unele basme ale noastre la noi. Pe scurt, acțiunea decurge cam așa:
Halvor, un pierde-vară, se rătăcește pe mare și ajunge într-un tărâm fermecat, la porțile castelului Soria Moria. Acolo o prințesă îi dă un inel magic care-i poate îndeplini orice dorință drept răsplată pentru că le-a scăpat pe ea și pe surorile ei de niște balauri. Dorul de părinți îl face să se întoarcă temporar pe meleagurile natale, unde prințelesele îi înlocuiesc inelul fermecat și pleacă pe tărâmul lor fermecat. Halvor găsește mai târziu inelul, aflat fiind în căutarea castelului și a prințesei celei mai mici, cu care dorea să se căsătorească. După multe peripeții, reușește să o găsească și se însoară cu ea, trăind în pace și armonie până la adânci bătrâneți
Acest basm face parte dintr-o antologie scrisă pe la 1840 de niște norvegieni, un Peter și un Jorgen. Din păcate n-am găsit-o în limba română, dar pare o colecție foarte faină de basme norvegiene.
Inspirat de basmul de mai sus, un pictor numit Theodor Kittelsen a creat o operă de artă ce poartă numele basmului. M-a lovit în moalele capului când am văzut-o în aplicația DailyArt (despre care am mai povestit aici și aici), dintr-un motiv destul de banal pe care-l voi povesti după ce admirați un pic pictura cu pricina:
În imagine e un băiat aflat la drum cu rucsacul în spate, admirând de la distanță un castel strălucitor aflat undeva în depărtări, peste munți și peste dealuri. Priveliștea e impresionantă, parcă agățându-te și aruncându-te în locul din care băiatul privește fermecat ceva ce-l atrage.
Băiatul acela sunt eu. Se întâmpla puțin după anul 2000, pășteam oile și vacile prin pădurile de lângă cătunul Fața Malului. Acolo sus, sub poalele Ivănețului, mă desfătam cu natura crudă, cu câteva lecturi din traistă și, câteodată, cu ceva bun gătit de mama. Acolo, prin pădure, pe maluri, prin copaci și pe văile izvoarelor priveam cu nesaț formele norilor și liniile pe care dealurile și munții din jur le desenau în depărtări, închipuindu-mi ce-o fi oare prin acele locuri și dacă cineva mai paște oile ca mine și pe acolo.
Este un loc aproape de vârful Ivănețu de unde se vede toată priveliștea dinspre sud, pe deasupra vârfurilor fagilor și molizilor din vale. De multe ori mă prindea noaptea zgâindu-mă în depărtări. După ce cădea întunericul, se vedea de acolo o linie orizontală strălucitoare, licărind ca o iluzie. Era orașul Buzău, aflat la vreo 50km în linie dreaptă de locul sălbatic în care eu mă aflam. Stăteam așa rezemat de vreun copac sau pe vreo piatră și mă uitam minute în șir, neînțelegând exact ce era acolo, ce se întâmpla acolo, cum erau oamenii acolo și ce făceau. Nu călcasem niciodată în Buzău.
De asta mi-a adus aminte această pictură cu un băiat care privește curios și timid castelul strălucitor din zare. Nu există curiozitate mai mare decât aceea a ceva necunoscut pe care-l vezi și la care nu ai acces momentan. Curiozitatea asta m-a însoțit în viață în tot ce am făcut bun sau rău, împingându-mă mai departe și dându-mi energia de a merge mai departe. Ce-o fi acolo? Cum ar fi dacă? Ce s-ar întâmpla dacă?
Urmează-ți curiozitatea, devoreaz-o și las-o să te devoreze la rândul ei. Nu face pași înapoi din cauza necunoscutului, du-te înainte, treci peste. Vezi, află, mergi mai departe. Doar câteva sfaturi pentru mine însumi.
