Povestea numelui

1 minute read

Să zicem că articolul ăsta o să fie unul din autobiografia pe care o voi scrie pe la 80 de ani, alături poate de ăsta mai vechi.

Sărbătoarea de sâmbătă, Sf. Constantin şi Elena, mi-a adus, pe lângă urările de nume (neveridice de altfel; Constantin e numele de familie…), aminte de cum mi-au dat ai mei numele 🙂 Povestea-i scurtă şi povestită de ai mei, deci are un grad de veridicitate destul de ridicat.

Întotdeauna am considerat că dacă cineva mă consideră urât, prost, timid, dus, dubios are cel puţin un motiv să considere asta, nu-i nicio supărare. Însă de numele meu nu te poţi lega; am cel mai frumos nume întreg din câte există şi mă mândresc cu asta. N-am decât să admir inspiraţia pe care ai mei au avut-o când mi l-au dat.

De fapt a fost mai mult vorba de instinct, intuiţie, nebunie de moment care te duce unde trebuie. Lucruri esenţiale în afaceri :)) Atunci când m-am născut, în iulie ’89, ai mei habar nu aveau cum o să mă cheme (aducându-mi aminte de asta râd cu poftă când aud oameni care-şi plănuiesc numele copilului dinainte de a-l concepe). Nu ştiu care din ei, citind un ziar, au văzut un articol scris de un anume Constantin. Claudiu Constantin. Şi “evrika!” a venit ca un răspuns firesc la nedumerirea oricărui părinte care nu ştie ce nume să-i pună copilului. Claudiu să fie. Pentru că l-au văzut scris negru pe alb acolo, pentru că numele de familie se potrivea şi pentru că suna şi dădea bine aşa mi-a rămas. Şi iată-mă azi purtând numele unui ziarist din ’89.

Vrui să caut omu’ pe internet, însă nu prea am destule informaţii despre ziar/articol/ziua publicării, poate o să fac rost; să văd ce mai ştiu ai mei. Tare-s curios despre ce era articolul 🙂 Deşi aş putea ghici.

P.S. Numiţi-vă copiii “Claudiu”. Îi un nume tare fain şi-o să vă mulţumească mai târziu că nu au un nume ca “Juan Carlos/Alberto/Alejandro/Diego/Geraldo ” sau “Ionuţică/Vlăduţică/Gheorghiţă/Ionică/Cristinel/Puiuţ” 😀

Updated: