Cum mai e la țară

5 minute read

A trecut destul de mult timp de când nu am mai scris despre aventura noastră la țară. Articole care au mai atins subiectul au mai fost, însă o actualizare n-am mai apucat să scriu. Contrar așteptărilor celor care nu știu cum e să stai la țară, am avut multă muncă de toate felurile.

Aproape că am trecut de iarnă. A fost o iarnă nesperat de blândă, una care ne-a dat emoții din cauza locului în care stăm. Pe măsură ce ne-am acomodat aici am început să descoperim neajunsurile casei, mai ales faptul că nu e potrivită pentru traiul pe timp de iarnă. Sunt necesare multe îmbunătățiri de multe feluri ca să fii pregătit pentru o iarnă adevărată. Ne gândim serios dacă să ne mai asumăm riscul și iarna viitoare, mai ales că în viața noastră va apărea o schimbare majoră despre care veți citi la final.

Am avut multă activitate fizică în paralel cu munca de acasă. De la tăiat lemne, la curățat curtea, la curățat boscheții de pe lângă casă. Cred că cea mai mare satisfacție am avut-o când am terminat de curățat o potecă din spatele casei care te duce spre pădure. Am muncit ca un apucat, mânat de energia strânsă în atâția ani de capitală și de muncă de birou. La final de zi am râs de copilăreala respectivă, bucuros că încă mai pot avea bucurii de copil. Câteva zile după asta am mers zilnic pe poteca mea, observând cum iarba a mai crescut un pic datorită luminii care acum pătrundea mai ușor. 3 luni am făcut focul aproape-n fiecare zi, pe plită fiind tot timpul o oală de apă pentru reglarea umidității (cu cât e mai cald, cu atât aerul e mai uscat). Am mâncat doar ce am gătit în casă sau a fost pregătit de mamele noastre.

Chiar dacă stăm în chirie, am muncit în curte ca și cum era casa noastră. Așa cum scriam și mai la început, cred cu tărie că omul sfințește locul. Dacă la anul n-o să mai stăm aici, nu-mi pare rău pentru tot ce am investit fizic și psihic. Acum casa este una mai umană, curtea e mai curată, spatele casei un loc în care te duci cu drag, nu unul în care ți-e frică să nu te mănânce ursul. Pârșii și dihorii nu mai vin în pod, doar pisicile se mai distrează din când în când acolo. Am făcut aici ceea ce am fi făcut la casa noastră pentru a ne da seama dacă traiul la țară este pentru noi. Este.

Am tăiat des lemne în pauzele de muncă, am făcut excursii pe dealurile din jur, am interacționat cu oamenii din zonă care-s foarte faini. La Grunj în comuna Mânzălești oamenii au fost neașteptat de primitori, curioși și săritori. Într-una din incursiunile noastre sus în sat am stat de vorbă cu un gospodar cu multe acareturi care ne-a povestit viața și pe care n-am mai apucat să-l vizităm. În primăvara asta îi facem precis o vizită. Pe la noi s-a pripășit un cățeluș pe care l-am numit Frichineață și un motan căruia i-am zis Motanski (nevasta încă insistă pe Tanu Motanu, încă nu ne-am decis cum îl botezăm). Cu ambii am făcut incursiuni prin zonă, iar lui Frichineață tatăl meu i-a făcut un coteț fain, tâmplar fiind.

Frichineață

Între timp activitatea politică locală a devenit mai intensă. Recent m-am hotărât să candidez pentru funcția de primar în comuna mea natală, Lopătari. N-am găsit un candidat vertical pe care să-l susțin, așa că mi-am asumat definitiv această responsabilitate. Unele lucruri din comunitatea noastră nu se pot rezolva decât prin politică, din păcate, prin asumarea unei candidaturi și câștigarea alegerilor locale. Din cauza crizei fără precedent legate de pandemia de coronavirus, echipa noastră a decis să se concentreze exclusiv pe a informa corect consătenii pe subiect și a ajuta acolo unde va putea. Să sperăm că nebunia se va termina cât mai repede și că lucrurile vor intra pe făgașul lor normal.

Acum cu criza legată de coronavirus nu s-au schimbat foarte multe în viața noastră de la țară. A trebuit să anulăm niște călătorii și vizite la București, dar în afară de astea am avut mereu ce ne trebuie și ne-am continuat traiul ca înainte. Distanțarea socială a fost ceva ce am început să practicăm de când am venit aici, nu ca să ne îndepărtăm de oameni, ci ca să controlăm noi când avem activități sociale. În București era multă presiune din partea prietenilor și cred că și nevoia de interacțiune era mai pregnantă. Aici avem natură care să ne țină ocupați, ceea ce mai diminuează din această nevoie. Una e să stai izolat la bloc, alta e la casă în Ținutul Buzăului - diferența e enormă și mă bucur că am luat decizia întoarcerii la origini fix când a trebuit.

Viitorul este întotdeauna imprevizibil, oricât te-ai strădui să-l controlezi. Nu știu dacă vom mai sta aici și la iarna următoare, fără niște îmbunătățiri va fi destul de greu. Construcția unei case durează, așa că mai suntem deschiși la chirie pentru o perioadă. Încă mai căutăm o casă de cumpărat în zonă sau teren construibil, așa că puteți da un semn dacă aveți ceva de vânzare/închiriere. Avem o variantă de rezervă, vom construi pe un teren pe care-l deținem dacă nu găsim ceva interesant la un preț decent. Vom găsi o soluție bună, mai ales că… așteptăm o fetiță :) Nevoile se vor schimba, mai ales în această perioadă complicată, dar cu siguranță totul va fi bine. Peste zeci de ani ne vom aminti de această perioadă în care viețile ni s-au schimbat, în care a trebuit să luăm decizii radicale și care ne-a solicitat energia fizică și psihică la maxim.

Viața la țară nu-i pentru toată lumea, riscul schimbării nu-i pentru toată lumea. Dacă familia nu are o locomotivă solidă care să spargă munții când e nevoie, acomodarea este dificilă și supune la teste orice abilități fizice și psihice. Noi am fost motivați și deciși să găsim soluții pentru orice problemă sau situație dificilă apare, e ceea ce ne ghidează în tot ce facem. Cum zicea Frankl în Man’s search for meaning, orice om își poate alege atitudinea față de o situație, oricât de dificilă ar fi ea. Acum mai mult ca niciodată e nevoie de dârzenie, de hotărâre și de curaj să trecem peste orice fel de încercare. Dacă n-am fost conștienți până acum, după această criză precis vom fi mai recunoscători pentru ce avem, vom prețui mai mult natura și oamenii de lângă noi. Sănătate și spor în toate!