Idealismul va învinge

Am citit ieri un articol destul de deprimant. Era un interviu cu cineastul Cristi Puiu, în care omul își descărca neliniștile, frustrările și așteptările de la politicieni. Nu-i nevoie să-l citiți, vă spun eu pe scurt că era despre viziunea pesimistă a unui om în plină criză profesională datorată pandemiei, desigur.

Parcă aș fi fost lângă Cristi Puiu. La o bere obosită pe care niciunul dintre noi nu și-o dorea. Sunt momente în care tot ce îți dorești cu ardoare e o bere rece băută-n liniște. Acela nu era un astfel de moment, ci doar unul în care ne doream fiecare să ne descărcăm pe celălalt, să-l umplem pe celălalt cu propriile neliniști, să deversăm peste el toată angoasa, cu speranța că vom fi cel care va pleca energizat de acolo. Ai observat vreodată cum te liniștește să vezi că altul are probleme? Te simți mai bine când ai lângă tine un exemplu negativ, e o plasă de siguranță. Lasă că nu e atât de rău, ia uite Cristi Puiu ce deprimat e.

E foarte interesant canalul ăsta dintre oameni pe care circulă în dublu sens tot felul de lucruri. A te simți uman înseamnă a fi conectat cu altcineva în orice fel de relație: dragoste, ură, inferioritate, neputință. Circulația sentimentelor, a stării personale este ceea ce ne alimentează existența.

Căutăm tot timpul pe cineva să ne spună ce să facem. Cum să facem, când să facem? Cineva care să ne liniștească, să ne fie plasă de siguranță. Cineva care să ne spună o vorbă bună când dăm de greu. Este în natura umană să nu ne simțim confortabil singuri.

Pe măsură ce trece timpul ne este tot mai greu să riscăm, să facem lucruri noi, să experimentăm. Apare căsătoria, apar copiii, sănătatea celor din jur începe să se șubrezească, iar energia ni se diminuează, răbdarea se erodează, persistența nu mai este un punct forte. Motivația interioară se diminuează, lăsând locul unui șir nesfârșit de administrative - lucruri pe care e nevoie să le bifăm, aspecte birocratice ale vieții noastre. Așa cum o organizație tinde să devină înțesată de proceduri, viața omului devine sufocată de birocrație.

Regretul e un coșmar al inconștientului. Începe subtil să te încolțească după ce toată viața ai jucat după reguli, ai făcut ceea ce au făcut și ceilalți, ai mimat că trăiești, încercând să te ascunzi de ceea ce sinele tău voia să devină. Știai că pe patul de moarte cel mai adesea oamenii își exprimă regretul că nu au dat curs unei dorințe, unei chemări, unui instinct și mai puțin că au riscat, că au pierdut un joc, că au făcut vreo prostie?

Memento mori - înseamnă adu-ți aminte că vei muri. Că nu ești veșnic și că orice suferință sau perioadă grea din viața ta nu va fi veșnică, ci doar temporară. Asta ar trebui să ne liniștească un pic și să risipească din agitație, din anxietate. E în regulă, vei muri.

Salut Gică, vei muri. Săru-mâna, Mărioară, vei muri curând. Și dumneavoastră, domnule Ionescu, veți muri atunci când vă veți aștepta mai puțin

Oamenii nu se simt confortabil cu gândul propriei morți, deși se moare zilnic pe capete. Se tem de ea când de fapt ar trebui s-o încorporeze în tot ceea ce fac.

Bună ziua, domnule director. Uitați raportul pe care mi l-ați cerut, să știți că nu e terminat. Bănuiesc că nu e o problemă, având în vedere că amândoi vom deveni mai devreme sau mai târziu praf de stele

Salut, băieți, voiam să vă mulțumesc pentru livrarea la timp a produsului nostru. Vreau să țin un toast în cinstea voastră, să ne bucurăm împreună că acest moment va merge cu noi în mormânt și va deveni odată cu noi nimic

Bună, Angela. Uite, voiam să-ți zic că sunt de acord să ne căsătorim chiar dacă nu ne știm decât de-o lună. Puii mei, ce poate să fie atât de rău? Vom ajunge hrană pentru viermi oricum am decide azi că evoluează relația noastră sau în orice fel am decide mai târziu că divorțăm

Mi-aduc aminte când a murit un fost coleg călcat de metrou. Sau când a murit un profesor drag de la facultate, aruncându-se de la etaj. Sau cum a murit Florin de tânăr, un om plin de viață. Sau cum a murit tataia, neputincios în fața unui corp care l-a abandonat. Sau cum a murit mătușa mea, Mia, răpusă de boală într-un moment în care eu nu înțelegeam de ce trebuie să moară oameni. Moartea este peste tot în jurul nostru, încercând să ne învețe ceea ce ne încăpățânăm să învățăm de mii de ani.

Mulți oameni sunt chinuiți de gândul de a face ceva măreț, de a schimba lumea, de a răsturna ceva din loc. E dorința ancestrală de a supune ceea ce ne înconjoară, de a supraviețui cu succes morții din jurul nostru. Așteptarea asta înaltă duce deseori la blocaj, mai ales când trăiești în libertate - multitudinea de variante te face anxios în loc să te elibereze. Uite un sfat de la mine: fă ceva dificil care poate da cuiva șansa să ia decizii într-un context mai ușor decât cel în care ai luat tu decizii. E cam lungă propoziția, hai să mai încerc: fă ceva care simplifică viața cuiva de lângă tine. Ceva care-l face mai liniștit cu propria viață. Încearcă să ușurezi procesul decizional al celor care vin după tine, fă-le alegerile mai ușoare, mai clare. Cred că ăsta este un obiectiv destul de bun de avut în viață. Când nu știi ce să faci mai departe, încearcă să dai oamenilor o voce, să le ușurezi viața lor sau a copiilor pe care-i vor avea. Este un obiectiv în egală măsură pragmatic (astfel încât câțiva din jur să-i vadă sensul), dar și idealist (tu însuți să-i vezi sensul).

Avem nevoie de mai mult idealism. România nu mai poate fi salvată prin business as usual, ci prin idealism: pornind de la crezul nefondat că pe aceste meleaguri ceva bun poate lua naștere și că ceva bun e pe cale să apară. O mișcare a idealiștilor poate fi scânteia care poate reaprinde în această țară pasiunea de regândi ceva vechi și de a construi ceva nou mai traininc. Nu poți face asta pur rațional: să trăiești în România nu are sens dacă vrei să trăiești civilizat din rodul muncii tale (rodul muncii tale este constant consumat de un stat-căpușă care mănâncă degeaba jumătate din ce produci). Poți face asta idealist: mereu împingând lucrurile înainte cu speranța că luminița care se întrezărește la capătul tunelului va deveni o lampă LED care te va ajuta să-ți vezi în liniște de orice îți place să faci în timpul liber. Doar idealismul mai poate salva România, așa că lăsați idealiștii să pună osul la treabă. Nu le mai frângeți aripile dacă în spate aveți cioturile unor foste aripi. Vindecați-vă, apoi alăturați-vă idealiștilor. Desigur că idealismul nu este suficient, dar este necesar, este primul pas. Pornind de la idealism, de la credința că țara asta poate evolua și poate prinde din urmă alte țări, putem muta din loc lucrurile care stagnează de prea mult timp și putem da un alt curs vieții românești. Am vorbi despre naționalism ieftin dacă nu am vorbi despre idealism, care chiar poate fi o mișcare de sine stătătoare.

Închei cu speranța că am continuat cu succes pesimismul lui Cristi Puiu, dar și împăcat că pe drum m-am răzgândit și am luat-o puțin pe arătură. Relaxați-vă, oameni buni. Mergeți mai departe și faceți ceea ce simțiți în interior că trebuie să faceți. Cu idealism dați-vă demisia, plecați în munți, mutați-vă la țară, candidați la primărie, construiți ceva cu propriile mâini. Cu idealism spuneți-vă părerea sinceră, măcar vouă înșivă. Cu idealism scrieți public ceea ce poate mie nu mi-a ieșit mai sus. Cu idealism luați poziție față de nedreptate. Faceți o schimbare acum, în momentul în care ați realizat că veți muri.

Idealismul va învinge.