Comemorarea promisiunii neîndeplinite

Acum fix vreo 4 ani, în 2009, profesorul meu de Informatică de la facultate, Cosmin Amza, a căzut în gol de la căminul universității Titulescu. Destul de multe etaje cât să nu mai aibă nicio șansă. Era un profesor foarte tânăr, cu familie și doi copii, doctor în Drept și Cibernetică, singurul profesor cu care puteam comunica și cu care puteam avea o discuție în afara ariei curiculare în domeniul pe care-l preda și nu numai. Vărul meu lucra la firma lui și stăteam împreună în chirie în apartamentul său din Cotroceni.

Treaba asta tragică a fost un șoc, mai ales date fiind condițiile morții sale, am scris atunci vreo patru articole în jurul temei ăsteia. Sinuciderea părea o posibilitate, însă cine l-a cunoscut știe că asta ar putea fi imposibil. Era un om plin de viață, un om foarte deștept, cu capul pe umeri. Moartea sa este încă foarte ciudată, momentan totul s-a concretizat într-un un dosar penal cu autor necunoscut. Poate vreodată se va face lumină, mi-aș dori mult.

Acum 4 ani i-am făcut domnului Amza o promisiune: că mă voi duce la mormântul dânsului în fiecare an. În cei patru ani care au trecut nu am fost nici măcar o dată. Mi-e rușine. Așa e omul, delăsător, uituc al lucrurilor importante, nepăsător și ignorant. Așa am fost și eu. Nu am fost la mormântul său. Nici măcar o dată, nu știam nici măcar unde să-l caut în Bellu.

Acum câteva zile tatăl său m-a contactat să mă invite la comemorarea a 4 ani de la întâmplare. Și mi-am adus aminte despre ce fel de om sunt. Un om care face promisiuni și nu le respectă, un om care uită oameni când nu are voie să uite. Și mi-am zis că e timpul să schimb asta. Ieri dimineață am fost la comemorare. A fost un frig năprasnic, dar l-am suportat pentru că-l meritam, iar asta tot a fost o pedeapsă prea ușoară.

Tatăl lui Cosmin Amza scrie în fiecare an câte o carte despre băiatul său și despre cele întâmplate. Așa am aflat că pe lângă a fi un profesionist desăvârșit, profesorul meu de Informatică era și un om foarte creativ. A scris multe poezii cu greutate încă din vremea școlii. Am și eu acum cartea de anul ăsta și am s-o citesc, apoi am să fac rost și de celelalte. Și nu, nu promit, ci am s-o fac pur și simplu.

Habar nu am ce se naiba se întâmplă în lumea asta. Oameni tineri, oameni buni, oameni care ar putea schimba în bine alți oameni se duc subit într-o lume despre care credem că-i mai bună. Mi-am adus aminte că tot zilele astea se împlinesc niște ani de când o mătușă la care țineam foarte mult s-a dus răpusă de cancer, am scris mai demult despre asta.

Asta-i. Așa stau lucrurile, cine să le-nțeleagă?