O fotografie cu tataia

Sute de giga de fotografii, atât am strâns de când am pus mâna pentru prima dată pe un aparat foto. Multe și mărunte, tot felul de cadre, majoritatea strâmbe, mișcate, fără nicio valoare. Însă din când în când mai găsesc câte una care atunci când a fost făcută nu reprezenta mare lucru, dar care în timp a căpătat o însemnătate aparte. Este și cazul acesteia:

Tataia

El a fost tataia din partea tatălui. Zâmbește într-o fotografie din 1 mai 2009, la Plaiul Nucului, județul Buzău. Am dat de ea ieri și m-am holbat minute în șir analizând totul din ea. Casele din depărtare, poienile înverzite, pomii înfloriți din curtea mare a casei, poteca verde către casă, pământul arat, ceapa care dădea să iasă la soare, grămada de bălegar. Și tataia zâmbind sprijinit de veșnicul lui băț, însoțitorul său de nădejde în vremuri de toate felurile.

Îmi place mult fotografia. Despre tataia am mai scris mai demult. Dacă vrei să-l cunoști și tu un pic poți citi aceste 2 articole de acum câțiva ani:

Concluzia rămâne aceeași:

O parte din cei care or să citească asta o știu: eu sunt ăla care trage de oameni să se întâlnească, să se vadă, să facă întâlniri de familie, să facă mini-teambuildinguri, revederi cu colegii de liceu, să bea împreună, să meargă la teatru împreună, să meargă pe munte împreună. Organizez întâlnirile astea și încerc să-i molipsesc și pe alții cu dorința de a organiza întâlniri față-n-față. N-am știut de unde vine energia și motivația de a face asta, dar în ziua în care a murit tataia am aflat. El m-a învățat că e important să te vezi unul cu altul, să te apropii. Să te ierți, să te iei în brațe, să bei un pahar, să stai de vorbă unul cu altul. Să fii conștient că a fi e pur și simplu un sentiment comun, colectiv

Comentariile sunt închise pe acest blog, dar pot fi contactat aici