Tataia

Dragă cititor, acest articol a ajuns recent aici pe blog de la o adresă mai veche. Dacă ceva nu pare în regulă, fă o faptă bună azi și anunță-mă aici

Dintotdeauna părinții mamei au fost bunicul și bunica, iar cei ai tatălui, tataia și mamaia. Nu știu de ce, așa oi fi învățat de la părinți sau altcineva să le zic. Acum mai am o bunică și un tataie, fiecare în satul lui cu casa lui, ne-vrând în ruptul capului să și-o părăsească, așa legați sunt de ea. Orice rugăminte și orice șiretlic de a-i aduce mai aproape, să stea la casa unui copil, au rămas fără de rezultat. Atât de contrastant cu felul în care generația noastră se mută dintr-un loc în altul azi.

Tataia are vreo 85 de ani și stă destul de aproape de ai mei. De câte ori ajung la țară vine el pe la noi sau merg eu pe la el, cred că fără excepție. E un task pe care vreau să-l duc la îndeplinire de fiecare dată pentru că știi tu, povestea aia cu regretele și cealaltă cu făcut lucrurile la timpul lor. Îl țin minte foarte clar și acum cum venea pe la noi cu fragi înfipte la breteaua de la pălărie. Noi săream în sus pe lângă el ca să ne dea pălăria. Câteodată le ascundea în altă parte doar ca să ne păcălească. Când ne dădea pălăria noi constatam cu dezamăgire că nu-i nimic acolo. Apoi le scotea de cine știe de pe unde și ni le dădea. Parcă erau mai bune atunci.

A venit azi pe la noi, am mâncat, am băut un rachiu și apoi l-am condus acasă pentru că avea niște lucruri de luat; ai mei îl mai ajută cu mâncare și lucrurile de spălat. Merge greu sprijinit de același băț pe care-l știu de când eram copil. Din când în când se mai oprește să se odihnească:

– Am obosit, mă Claule, nu mai poci…

– Nu te grăbi, nu te aleargă nimeni

– Da, da’ te țin și pă tine

– Nici pă mine nu mă aleargă nimeni, n-am altă treabă azi, nu mă grăbesc

– Tu tot cu calculatoarele ești p-acolo?

– Tot

– Și merge?

– Merge. Da, merge mai bine decât în alte domenii.. e un alt fel de muncă

– Cât mai ai salariu?

– xxx lei

– Ăhăăă, pi e bine mă

– E acceptabil, da… dar și viața e mai scumpă la București, mult mai scumpă

– Așa e… și concediu îți dau ăia?

– Îmi dau, da’ cam puțin, numa’ o lună pe an. Da’ acuma mi-am luat un concediu mai lung, vreo 3 luni

– Și câți bani îți dau în concediu?

– Pi nu prea-mi dau, am plecat de unde eram și o să caut altceva prin August sau Septembrie

– Pi și ce faci până-n Septembrie?

– Am economisit… am strâns niște bani și-mi ajung ăia vreo trei luni

– Pi di ce mă Claule, lumea caută de muncă…

– Da, da’ eu găsesc mult mai ușor față de ceilalți, nu-mi fac probleme… e mai ușor la calculatoare

– Asta daa, că tu ai învățat, mă

– Hm…

– E bine dacă-ți dau așa bani acasă. Iote, ăștia se duc păn Italia, Spania, e unu-n Austria care s-a îmbolnăvit p-acolo

– Da, pleacă lumea, cică se câștigă mai bine acolo decât la noi

– Așa e…

– Dar nu numa’ banii contează

– Daa, e bine să fii aproape de casă, să rămâi în țara ta, mă

– Îhî…

Fiecare om ajuns la bătrânețe are o amintire plăcută, aproape de suflet, pe care o tot povestește cu fiecare ocazie; tataia o are și el pe-a lui. Nu contează dacă oamenii au mai auzit-o odată, tataia o repetă neîncetat, iar și iar cu același entuziasm. Când eram mai mic mă plictisea, credeam că e uituc și că nu mai știe că ne-a zis-o de mai multe ori. Dar acum cred că ăsta e cel mai mare șiretlic al lui, să se prefacă uituc doar ca să aibă ocazia să-și mai aducă aminte de ea și s-o mai spună și altora. Amintirea e asta. Era o vară caniculară, oamenii erau la coasă la tataia, inclusiv tata și cu mine. Eu eram prea mic ca să țin o coasă-n mână, dar la un moment dat, când ei se strânseseră la masă și la un rachiu, eu am luat o coasă și-am început foarte serios să trag de ea prin fânul verde. Oamenii m-au văzut, au râs pe-nfundate și tataia m-a întrebat ironic:

– Ce faci acolo, mă, Claule?

– Cos!

Asta a fost. Habar n-aveam care era verbul corect care să numească ceea ce făceam atunci, dar parcă semăna cu ăsta, a coase. Oamenii s-au distrat, iar lui tataie i s-a întipărit ziua asta în minte. Asta este amintirea pe care o povestește mereu, pe care mie în special mi-o povestește mereu. La un moment dat probabil va uita totul, dar asta nu. Asta o să rămână veșnic de povestit. Probabil când o să fiu eu bătrân, dacă n-o să am altă amintire mai pregnantă, am să repet ca o moară hodorogită același lucru. În niște zile în care fânul n-o să mai prezinte niciun interes sau o să fie transformat instant în produs alimentar pentru animale cu durată scurtă de viață, eu am să tot povestesc senil aceeași poveste:

– V-am zis-o p-aia de când eram eu copchil? Tataia o povestea mereu. Era o vară caldă noi eram toți la coasă…

Actualizare: tataia a murit un an și jumătate mai târziu de la data scrierii acestui articolul. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Comentariile sunt închise pe acest blog, dar pot fi contactat aici