Bloga-mi-aş

3 minute read

Ce să zic, mare daraverie cu blogul ăsta. Uneori nu-i văd rostul, alteori cred că-i cea mai bună idee pe care am avut-o vreodată. Uneori cred că în timp cuvintele mi s-au mai cizelat, alteori cred că m-am deplasat prea mult de la ideea originală, acel prim gând pe care l-am avut când mi-am făcut un blog.

[…] Deci asta o sa fie blogul asta, un ansamblu de marturii, un fel de jurnal daca vreti, dar in care nu o sa-mi descriu dezamgirile sau exaltarile personale, ci interactiunile cu ceilalti bucuresteni sau trecatori ai Bucurestiului; tot ce mi se pare ca ar trebui sa stiti si voi, cei care dati pentru prima data ochii cu Bucurestiul (cum sunt eu) sau cei care v-ati obisnuit deja cu el […]

Da, cam asta scriam în primul post; cu timpul totul a luat o altă întorsătură 🙂

Ceva, ceva tot este la mijloc şi de multe ori mi-am luminat zilele scriind. De foarte multe ori chiar. În ultimul timp însă simt cum n-am simţit niciodată că lucrurile pe care le văd, care mi se întâmplă spontan sunt din ce în ce mai greu de aşternut, din ce în ce mai greu exprimabile. Ori mi-a pierit inspiraţia, ori sunt prea stresat, ori am crescut, ori… nu ştiu. Ceva se schimbă şi am impresia că nu-i de bine. A, da, sau poate că e mai greu ca niciodată să-mi fac gândurile publice. Faptul că sunt zilnic nişte ochi (puţini, dar zilnici) care frunzăresc ce se scrie pe aici poate îmi inhibă manifestările. Poate-ar fi mai bine să nu mai pierzi timpul pe blogul ăsta ca să pot şi eu să scriu ce-mi e pe inimă 🙂 Sau da, poate ar trebui să reiau Jurnalele alea “digitale” începute prin liceu. Ce vremi…

Blogul ăsta e, pare-mi-se, un tribut adus toamnei şi stării pe care mi-o aduce. Mă, tot anul e o continuă aşteptare; nu mă simt în largul meu până nu e toamnă, nu am stare, nu am linişte, nu am nimic până nu e toamnă. Vara aproape că număr gradele, gradul de colorare al frunzelor, distanţa verticală de la pământ până la soare, luminozitatea de la ora de trezire a dimineţii. Şi stau şi mă chiorăsc pe balcon (acum am cu ce 😀 ) ca un copil care se trezeşte dimineaţa şi aleargă spre fereastră ca să vadă dacă nu i-a venit tatăl din război (pe-asta de unde am scos-o, era într-un film?). Da, şi încă ceva: totul se învârte asupra albumului 16 din Cafe del Mar. Frumoasă muzică!

Oricum, dacă e să o luăm logic, e vorba probabil despre căutarea identităţii. Sunt (nu?) la o vârstă la care încerci să asamblezi lucruri. Dacă ai norocul să-ţi iasă din prima eşti salvat, de aici drumul e lin, clar şi bătătorit, doar au mai fost norocoşi înaintea ta. Dacă nu se asamblează lucrurile ca lumea… atunci trebuie să-ţi creezi voluntar o personalitate, o identitate, un “eu”. Cine este “eu” şi încotro se duce? Rămâne de văzut; e o întrebare periculoasă de pe urma căreia mulţi au profitat ca să nască în lume mult bullshit.

Deocamdată aştept să văd ce o să zică următoarea toamnă, nu mai e mult…

Café Del Mar 16 – Sueños by Romu Agulló

P.S. Cred că l-am ignorat prea mult timp pe Nichita Stănescu. Ajunge! După ce termin „Confesiuni”-le lui Rousseau mă apuc serios de Nichita, s-ar putea ca poziţia lui Bacovia în preferinţele mele în materie de poezie să fie pusă în pericol. Într-o seară mi-a căzut în mână un volum pe care l-am frunzărit şi care m-a surprins pentru că în liceu eram prea necopt ca să înţeleg ceva din acest “băutor” de poezie. În plus, un post de pe un blog care s-ar putea să merite un loc la “Rândurile altora” mi-a atras şi el atenţia. Va urma.

Updated: