Acum, nu mâine

3 minute read

Am zis mai demult că unele lucruri trebuie făcute într-un moment anume al vieţii. Există excepţii, însă eu zic să nu te bazezi pe ele. O strategie bazată pe excepţii, pe evenimente extraordinare cu şanse reduse de existenţă nu merge (poate doar la bursă, dar şi acolo rar).

Aş vrea acum doar să adaug încă o treabă: deseori te întâlneşti cu diverse lucruri şi persoane. Nu le evita, treci prin ele. Fiecare lucru cu care te întâlneşti se poate transforma într-o oportunitate, în ceva de ţinut minte, într-o sursă din care poţi extrage ceva util. Bineînţeles că există un risc: acela de a-ţi pierde timpul. Dar şi asta se poate întâmpla destul de rar, adică un eveniment anume să fie 100% pierdere de timp; refuz să cred că există lucruri din care nu se poate extrage absolut nimic.

Ca să nu vorbesc aiurea, o să exemplific prin propria-mi experienţă, scurt şi la obiect. Din clasa a noua am făcut la liceu programare, C++ mai exact. Reamintesc că veneam la un liceu bun dintr-un vârf de munte unde informatica era echivalentă cu zero absolut. În clasele a noua şi a zecea am dus-o greu cu Informatica, abia am trecut la materia asta cu cinciuri pe linie. O dată din cauză că eram într-adevăr cu zero cunoştinţe de calculatoare (o să povestesc altădată o întâmplare foarte amuzantă despre prima oră de Informatică), iar a doua oară din lipsă de interes şi lene. Nu am făcut mai nimic să învăţ programare în primii doi ani de liceu. Materia asta era ca şi Chimia sau Fizica: trebuia să trec. Atât. Un scop unic, primordial, greu de îndeplinit. Niciun minut de studiu în plus, niciun interes. Era materia unde mergeam cel mai prost (pe lângă chimie, altă întâmplare amuzantă de povestit), unde mă târam precum un şarpe mare obosit care tocmai a mâncat un elefant (vezi „Micul prinţ”).

Băiet fiind, prin 2007

A venit apoi vacanţa de vară dintre a zecea şi a unşpea. Atunci mi-am zis că totul se va termina. Voi trece la Informatică cu cel puţin patru puncte peste limită. Am zis. Aşa că am cumpărat o carte de C++ destul de consistentă şi cu review-uri bune printre colegii care se pricepeau şi m-am apucat de treabă. Toată vara am făcut singur algoritmi şi exemple de începător până mi-a intrat în cap cum merge treaba. Nu exagerez, chiar am investit destul de mult timp în asta, pintre strâns brazde şi păzit vaci. Ba chiar luam cartea aia cu mine când păzeam animalele prin codrii patriei.

A venit apoi clasa a unşpea şi am terminat cu 9 la Informatică. Apoi a doişpea şi am terminat cu 10 la Informatică, plus făcut atestate colegilor. Apoi Bacalaureatul şi am luat 10 la Informatică. Înţelegi unde bat? A fost bine după ce m-am pus pe treabă. Însă întotdeauna mi-a rămas gândul ăsta în minte: ce era, mă, dacă mă apucam eu aşa serios de treabă din clasa a noua? Nu era mai bine? Poate eram în altă ligă, poate se întâmplau alte lucruri, poate mergeam prin alte părţi. M-am trezit târziu şi am recuperat, însă asta e o normalitate, nu ceva ce am făcut în plus. Trebuia să fiu bun la Informatică pentru că trebuia să mă pun cu burta pe carte, nu aveam altă treabă sau datorie. De ce nu am făcut ce trebuia să fac atunci când am avut prima ocazie? De ce am aşteptat doi ani ca să fac ce trebuia să fac? De ce?

De-asta zic că lucrurile trebuie făcute, experimentate, învăţate cu prima ocazie. Atunci când ai dat de ele, atunci ia-le pe toate părţile şi studiază TOT ce cuprind ele, pentru că altfel pierzi teren şi timp. Fiecare zi în care nu evoluezi e o zi pierdută cu 0% şanse de a reveni asupra ei. Dacă nu faci acum treabă, mâine vei fi nevoit să faci de două ori mai multă treabă pe lângă lucrurile pe care le ai în mod normal de făcut.

Acum, nu mâine, nici poimâine. Nu e niciun moment mai potrivit de a te pune pe treabă decât acum. Punct.

Updated: