Nu munci mult

4 minute read

… ci bine. Există o idee preconcepută şi în acelaşi timp un viciu al vieţii corporatiste în general. Acela că dacă munceşti foarte mult, ca timp, aduci mai multă valoare. Că dacă vii dimineaţa devreme şi pleci seara târziu eşti cel mai muncitor dintre colegi şi că tragi firma după tine către mai bine. Că eşti un exemplu dacă eşti peste tot şi în toate primul (fizic). Nu.

Nu-i chiar aşa. Stând mai mult brânci peste birou te epuizezi mai repede. Lucrând neîncetat şi fără pauze oboseşti şi te plictiseşti mai repede. Iar asta n-are nicio treabă cu voinţa; vorba “dacă vrei, poţi” nu se poate aplica în cazul ăsta, pentru că vorbim de un corp uman care nu poate fi întotdeauna controlat prin voinţă. Nu zic eu asta din burtă, au fost alţii mai deştepţi ca mine care au încercat să demonstreze contrariul muncitului excesiv şi îndelungat. Că au reuşit sau nu, asta depinde de fiecare şi de gradul său “orgolificare” (cuvânt născut chiar acum în limba română, care vine de la orgoliu). Demonstraţia asta o poate face fiecare pe bucata lui de arătură.

S-au mai gândit şi alţii la asta şi-au venit cu o idee care mi-a plăcut: ROWE, adică results-only work environment. Adică eşti tare dacă faci treabă bună, nu dacă stai mult să faci treabă. Nu ăsta e scopul final al muncii, să iasă ceva fain (chit că-i vorba de salariu)? Nu cred că munceşte nimeni de plictiseală, că n-are ce face acasă şi că la birou e mai cald şi ai apă moca. Scopul muncii e rezultatul exprimabil, măsurabil, nu timpul petrecut. Într-adevăr, poţi face ceva ca să-ţi omori timpul, să zicem un design de site. Dar şi aici scopul e să obţii ceva sau să te perfecţionezi, să experimentezi, să încerci făcând, nu să treacă timpul pur şi simplu. Părerea mea.

Şi apropos de asta cu muncitul, să-ţi povestesc un lucru. Am fost odată la un interviu la o firmă românească de soft. Oamenii păreau serioşi, îmbrăţişau mai multe limbaje de programare, jonglau cu mai multe tipuri de proiecte, aveau departament de marketing. Fain, zic, ia să vedem. Merg acolo şi aflu următoarele lucruri interesante: că, una la mână, în primele 3 luni de muncă programul meu este de 9 ore de muncă faţă de 8. Ca să am posibilitatea să demonstrez şi să arăt că pot şi că vreau să stau în firma asta, că sunt loial. Că şi el, managerul cu care discutam, când a venit în firmă, primele trei luni a muncit 9.5 ore pe zi şi că a fost foarte bine. “Fiecare cât are nevoie..” zic în sinea mea. N-o fi bai, am zis, chiar nu era asta o problemă aşa mare, pentru că urma alt lucru interesant… şi mai interesant adică 🙂

A doua la mână: dacă în produsul la care lucram băgam defecte (bug-uri) trebuia să le repar pe timpul meu. Pentru că ei au produse bune, fără niciun defect, şi că nu există aşa ceva, produs cu defecte, şi că asta e o modalitate ca eu să fiu motivat să lucrez bine şi să nu bag defecte în produs. Ei, asta mi-a pus capac. Adică, pe înţelesul meu, perfecţiunea există şi dacă, printr-o extrem de rară coincidenţă, asta nu se reflectă în produsul nostru TU eşti de vină şi TU trebuie să faci ca perfecţiunea să se întâmple!

No, eu zic că asta-i o utopie şi-o frustrare antreprenorială. Sunt adeptul produselor perfectibile, dar nu perfecte. Nu există produs perfect. Greşelile, my friend, se întâmplă şi nu există pe lume modalitate de a le înlătura. Voi greşi în continuare, chit că mă baţi la fundul gol, îmi pui stickere pe spate sau mă pui să stau peste program, îţi garantez. Nu pentru că-s eu mediocru, ci pentru că de la Adam şi Eva până la Barrack Obama lumea a greşit, de multe ori chiar. N-o să fiu eu primul care nu greşeşte, m-aş simţi prost printre atâţia muritori neputincioşi.

My fellow programmers, nu cedaţi la asemenea cerinţe. Puteţi mai mult şi vă asigur că găsiţi locuri de muncă mai bune şi mai raţionale. Probleme vor fi tot timpul şi mereu vor exista diferenţe de opinie, viziune, strategie, însă un minim de cerebralitate şi toleranţă trebuie să existe. Autoritarismul, totalitarismul sau pedepsele foarte aspre nu au adus niciodată nimic bun. Însă toleranţa, realismul, conştientizarea faptului că nimic nu e perfect sau foarte bun forevăr te aduce mai aproape de pământ.

Şi e bine aici, mai aproape de pământ, să ştiţi. Pentru că aici, pe pământ sunt toţi aceia care ne fac viaţa mai frumoasă, ne ating, ne susţin, ne învaţă, ne arată lucruri, ne modelează, ne îndrumă şi care ne oferă posibilitatea de a face şi noi la rândul nostru aceleaşi lucruri cu alţii, ca un mare lanţ trofic benefic umanităţii şi lucrurilor pe care ea le creează. Asta aşa ca un off-topic.

Relax. Enjoy. There’s still hope.

Updated: