Viața mea în 10 minute

Iar ce vreau să spun prin titlu este că am participat la un experiment super tare la Incubator107. La ce s-au gândit oamenii a fost un fel de piesă de teatru în care tu erai personajul principal. Timp de vreo 10 minute treceai dintr-un stadiu în altul al vieții unui om, legat la ochi fiind. Stai să vezi, tot ce povestesc a fost cât se poate de adevărat 🙂

Se făcea că murisem și că acum eram doar un suflet hălăduind. Plecam dintr-o cameră în care de undeva se auzea o poveste ca acelea pe care le auzeam la radio, copil în vizită la bunica fiind. Îmi pot închipui foarte ușor cum camera asta ar fi putut cu ușurință fi camera în care zăceam împăcat, liniștit într-un sicriu (macaaaabru). De acolo începea drumul pe care, doar suflet fiind, aveam să-l parcurg.

Merg către cineva care mă așteaptă cu o lumânare aprinsă. Mă conduce pe un culoar pe pereții căruia zac întinse niște fotografii și citate printre care recunosc câteva din Iona. Cobor într-o pivniță în care un călugăr rostește o rugăciune. Mă invită să iau loc și mă îndeamnă să-mi scriu testamentul. Pe bune. Hm, nu m-am gândit niciodată la asta… stau, mă gândesc, mai stau și apoi mă hotărăsc asupra a ce voi scrie în testament. Voi fi scurt, clar, concis, dar poate prea evaziv; ar putea însemna orice:

Las totul lumii.

Mă las condus mai departe și ajung la Sfântul Petru. Sfântul Petru e criptic și-mi oferă ceai și colivă. Îmi dă o definiție a vieții pe care am uitat-o; caut să-i intru-n suflet să văd ce vrea de la mine, însă nu mă prind. E cam ocupat: marțea și joia îi calcă pragul cele mai multe suflete. Între timp cineva bate la ușă. Mă las condus mai departe către altcineva, care îmi dă o pătură să-mi pun pe mine, îmi mai dă o îmbrățișare caldă și lungă, îmi urează călătorie plăcută și mă invită să pornesc la drum. Ies afară și urmez drumul marcat de lumânări aprinse. Mă întâmpină un fel de paznic care-mi dă indicații prețioase: să tac, să țin minte, să bag seamă. Mă leagă la ochi, căci sufletele nu văd, ci doar simt. Mă las condus de către niște mâini calde printr-un labirint de culoare (când nu vezi cu ochii totul pare un labirint). În fundal se aude ”Bucovină, plai cu flori”. Voci, șoapte adresându-mi-se cu cuvinte pe care acum nu le mai țin minte. Am eșuat în a asculta și a băga la minte, mintea mea era prea ocupată cu vederea fără ochi (e fascinant ce neajutorat sunt fără ochi).

Mă spăl pe mâini într-o apă care sună limpede. Merg pe brânci printr-un tunel care mă face din ce în ce mai mic, mă nasc. Abia mă mai pot mișca și parcă nu mai gândesc așa mult, toate problemele dispar, totul e insignifiant și mărunt. Sunt culcat într-un hamac mic alături de jucăria mea favorită, singur n-aș fi putut. Sunt mic, probabil prunc. Beau lapte cald și e bun și liniștitor. Mi-e somn. Mama mă leagănă și-mi cântă încet. Adorm.

Mă trezesc mai mare și sunt pus în fața unei alegeri cruciale: stânga sau dreapta. Stânga sau dreapta? STÂNGA SAU DREAPTA, STÂNGA SAU DREAPTA, trebuie să decid și nu pot, nu mă pot hotărî, nu știu cărei sfori să-i dau drumul. Stânga sau dreapta? STÂNGA SAU DREAPTA, STÂNGA SAU DREAPTA? Aleg și nu mai știu ce am ales pentru că nici nu contează ce alegi atât timp cât alegerea e făcută și-ngropată și-napoi la lume dată. Sunt tâmplar, tai un lemn cu fierăstrăul. Tai și tai și tai și venele mi se umflă și-aș tăia mai departe. Tata e tâmplar în Plaiul Nucului. Tai și tai și-mi vine să mă ridic, să-mi smulg acoperământul ochilor și să tai totul în jur cu fierăstrăul, să tai clădirea din temelii peste mine până venele-or să-mi crape și faptul o să se împlinească! Tai și-apoi fierăstrăul îmi dispare. O roată de olar mi se pune în față și-ncep să fac un vas. Numele bunicii din partea tatălui era Olaru. Încep vasul și roata se învârte nebună, amețindu-mă. Vasul ia formă, dar se strică, fir-ar, se strică și tentativa de vas se duce pe pustii, zboară acolo unde toate vasele stricate zboară, într-o lume de lut mai bună. Reîncerc pe alt model și vasul nu se strică, dar rămâne nefăcut, necreat ca o dorință-nfrântă de neajunsurile fricii de a o împlini. Sunt obosit, mănânc și beau.

Sunt condus într-o cameră rece unde cineva cântă din acordeon. Parcă-s la o nuntă, dar nu știu la a cui. Sunt așezat pe scaun și pregătit pentru inevitabil: e nunta mea. Am muncit și-acum mă-nsor. Cineva mă rade și săpunul din aer mi-aduce aminte de bunici. Săpunul, ce săpun e ăsta, săpunul, spuneți-mi ce săpun e, cu ce mă dați și cu cine mă-nsurați, pe-a cui o măritați? Am inel de cârpă; mi se aduce nevasta și dansăm și ne-nvârtim și lumea chiuie de-o veselie oarbă. Cu ce mă dați și cu cine mă-nsurați, pe-a cui o măritați? Ne-nvârtim și dansăm mai departe și nenea-i zice frenetic din acordeon ca un țigan apucat de nebunia momentului. Cercul dual se desprinde și nu mai e cerc și devine spirală. Consoarta dispare în negurile oarbe din camera rece și eu zâmbesc ca un prost care nu știe ce-a pierdut. Cobor adânc și plec departe cu un inel de cârpă, dar fără nevastă. Unde s-o fi dus? Mă trezesc viu într-o groapă albă și pot vedea, ochii-mi sunt descoperiți. Momente se perindă pe zidurile gropii și le pot vedea pentru că și sufletul poate vedea în felul lui, nu?

Sunt condus către paznicul care mi-a zis să am grijă și să țin minte. Îmi iau pătura înapoi și cobor scările pe același drum cu lumânări pe care am venit. Paznicul îmi șoptește sus și-mi întinde mâna să-mi dea ceva ce nu pot desluși:

– Ochelarii, să nu-i uiți..

– A, da.. mersi!

M-am întors și sunt iarăși eu într-o altă cameră în mijlocul căreia se află o masă acoperită de gândurile tuturor oamenilor care-au trecut prin ce am trecut eu. Călătoria s-a încheiat și parcă a trecut o viață, nu 10 minute. Îmi iau testamentul și paltonul și plec.

Cam asta s-a întâmplat Duminică seară, exact cum am descris 🙂 Ce-a fost, a fost și întâmplat a rămas acolo în mansarda de la Incubator107. A fost frumos, da, frumos într-un mod ciudat. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat fix în ordinea asta ori fix așa. Sau poate am omis întâmplări sau poate a durat mai mult de 10 minute. E posibil, ce, tu-ți mai amintești toată viața cu fir-a-păr? Așa, mă gândeam eu. Dar gândul care mă terorizează acum este ăsta că nu știu ce săpun era ăla cu care m-au ras băieții ca să mă-nsoare. Ce săpun era, ce săpun era!?