O seară minunată

Am fost aseară la o treabă foarte tare. Incubator107 a organizat la The Hubb Bucharest un eveniment denumit Dă-ţi demisia, lansarea unei serii de workshop-uri ateliere în care se vorbeşte despre startup-uri, despre găsirea vocației, despre cum descoperi ceea ce-ți place să faci, despre cum abordezi diverse provocări cu care te confrunți la muncă sau în gândurile tale. „Dă-ți demisia” poate părea un titlu brutal şi incoştient, dar nu e. Nu-ți închipui că lucrurile sunt simple şi că există rețete pentru fericirea profesională a unui ins. Treaba e complexă şi are multe aspecte; multe dintre ele s-au discutat aseară şi se vor discuta în serile următoare în cadrul acestor ateliere la care sper din tot sufletul să ajung.

N-o să detaliez fiecare prezentare în parte, există pe site-ul Incubatorului agenda şi oamenii care au vorbit. Ce vreu să spui e că dacă la început eram reticent dacă să merg sau nu la asta, după ce am plecat aseară de acolo pe la 1 m-am felicitat că am mers şi mi-am tras o palmă în minte pentru că am luat în considerare că aş putea să nu merg.

Au fost nişte exerciții care m-au luat total prin surprindere. De exemplu: o femeie ne-a pus să mergem la cineva necunoscut din auditoriu şi să ne prezentăm ținând cont că trebuie să-i spui omului ceva ieşit din comun despre tine ca să te țină minte mai bine, ca să memoreze treaba aia acolo în creieraş, ceva despre tine care să fie catchy, interesant, captivant. Apoi să-i spui care-ți sunt obiectivele. Astea două formau un pitch, că despre asta era vorba în prezentare, adică abordarea unui om şi enunțarea intereselor tale într-un mod frumos şi captivant. Mie ce mi-a venit în minte a fost să spun că am crescut într-un cătun din Buzău şi-s programator la IBM; nu ştiu dacă acesta-i cel mai interesant aspect al meu, dar acesta mi-a venit în cap atunci 🙂 şi că scopul meu e să-mi dau seama ce vreau să fac mai departe. Iar interlocutoarea mea mi-a spus că-i place liniştea de la marginea apei (ce frumos, nu mă aşteptam!) şi că a fondat un proiect interesant (nu vreau să dau prea multe detalii) şi că acum e în căutare de răspunsuri. Apoi alt exemplu: un nene ne-a pus să mergem la o persoană din celălalt capăt al grupului de participanți şi să-i vorbim despre una din pasiunile noastre. Mi-a venit în cap atunci să vorbesc despre faptul că-mi place să mă plimb pe coclauri, prin munți, pe poteci şi pe maidane 🙂 Asta e, acesta sunt, chiar îmi place să fac asta. Nu ştiu dacă-i o pasiune în adevăratul sens al cuvântului, dar e ceva sincer şi adevărat. Interlocutoarea mea (cred că erau mai multe femei acolo, de-asta s-a nimerit să vorbesc cu o femeie de fiecare dată) mi-a spus despre dezvoltarea personală, despre dorința de a se înțelege pe sine şi pe ceilalți, despre cum poți deveni un tu mai bun şi mai împlinit (la un nivel pur personal, nu ceva din care să faci bani), un lucru foarte ambițios, dar care merită încercat. Mi-a vorbit despre faptul că şi ea mergea pe munte mai demult, prin Bucegi, şi mi-a recomandat nişte trasee. Foarte tare, nimic nu e întâmplător.

Să ne înțelegem un pic. Eu nu sunt aşa, nu mă duc la străini să vorbesc dintr-odată despre lucruri personale. Sunt o persoană sinceră şi transparentă, dar interacțiunea mea cu oamenii e minimizată de felul meu de-a fi, mai interiorizat, mai orientat spre reflexie decât spre comunicare şi dialog. De-asta pentru mine a fost aproape un şoc că a trebuit să fac asta, să merg la un om şi să-i zic câte ceva despre mine. Dar de ce, „nu-s deloc cineva interesant şi n-am nimic interesant de zis, ce să caut să-l deranjez pe om” – cam asta-i filosofia mea de viață. Mi-am dat seama aseară că e foarte proastă, că ratez foarte multe lucruri datorită ei şi că nu întâlnesc oameni interesanți datorită ei. Acum o urăsc, filosofia asta. Adică nu-i filosofie, nu-i neapărat ceva ce-mi impun, e ceva ce s-a construit în mine de-a lungul timpului; aşa sunt, cu alte cuvinte 🙂 Nimic mai rău şi nimic mai distructiv, acum ştiu. Şi mai ştiu că se poate schimba.

Seara s-a terminat cu un concert al lui Adrian Naidin, artist pe care l-am auzit şi mai demult şi mi-a plăcut foarte mult. Aseară a fost fascinant, am stat chiar în fața lui şi i-am văzut şi studiat fiecare mişcare, fiecare expresie, fiecare cuvânt. A fost un concert răvăşitor, îți zic, profund, care m-a atins pe mine, cel de neatins, undeva înăuntru. Naidin ăsta nu-i un simplu nene cu umor care cântă din violoncel, e un artist desăvârşit care îți dă muzica pe tavă ca sentiment uman, ca stare, ca emoție. Să-l auzi cum vorbeşte despre Bach şi despre cum a compus el diverse bucăți, cum explică în timp ce cântă. Cred că ar fi un profesor extraordinar de muzică, te face să o înțelegi aşa cum este ea cu adevărat, emoție şi gânduri concretizate-n corzi. Zău că mi-a plăcut extraordinar de mult omul ăsta. A cântat de mamă, a cântat de Bucovina cea cu plai cu flori, a cântat lucrurile altora. Are un timbru foarte puternic, nişte plămâni cuprinzători, o voce cu triluri foarte flexibilă, îți dă senzația că acest cântat e simplu şi la îndemâna oricui.

Zău aşa, Bucovină – plai cu flori a fost cântat de toată lumea prezentă în public. Şi pentru că toată lumea era timidă şi tuturor le era frică să nu strice melodia, toată lumea cânta în şoaptă. Mă, vreo câteva zeci de oameni cântând în şoaptă Bucovina – mi s-au zbârlit toate alea pe mine şi mi s-au umezit ochii, sincer îți zic. S-a întâmplat ceva profund acolo, m-am simțit ciudat rău, mânat de o emoție venită din habar-n-am-de-nu-ştiu-unde, din adâncuri de undeva. Am fost cuprins din nou de sentimentul ăla cum că mai este speranță în pofida tuturor căcaturilor care se întâmplă în țara asta cu oamenii meleagurilor noastre. M-am simțit injectat de o energie dubioasă, totuşi de un gând bun care-mi zicea să încerc să merg mai departe şi să nu disper, că nu-i voie şi că n-ajută la nimic şi că oamenii fac țara asta, nimic altceva. Da, mai există speranță, hai să mai încerc.

A fost frumos, aveam nevoie de aşa ceva. Aşa mă descopăr şi mă cunosc pe mine însumi. Oricine mă ajută să fac aşa ceva are respectul meu total. Bravo, Incubator107, pentru că strângeți la un loc oamenii care ar trebui să fie mai vizibili în societatea asta şi care ar trebui să ridice vocea mai mult, care ar trebui să nu tacă şi care ar trebui să iasă mai mult în față. Bravo, din tot sufletul meu o zic!

În rest.. diseară ne vedem în Piața Universității, da?