Şcoală

2 minute read

Serios, a început şcoala azi? Ce vremuri…

Nu ai cum să nu devii nostalgic când vine septembrie, nu ai cum să nu-ţi aduci aminte de şcoală, de primele zile de şcoală de la începutul fiecărui an (şcolar). Văd ca nu prea am scris pe-aici despre zilele mele de şcoală; cu puţină organizare mă apuc să scriu şi despre ele şi le organizez frumos pe căprării 🙂

Lumea se schimbă totuşi. Sau poate pur şi simplu altfel stau lucrurile în oraşe sau Bucureşti. La noi pe plaiuri era altfel. În centrul atenţiei erau caietele noi şi curate, semnate caligrafic cu numele fiecăruia. Şi cărţile fiecărei materii cu imnul pe primele pagini. Abecedarele, Limbile Române (cu Doamne-cât-de-frumoase poveşti). Şi drumurile către şcoală, adevărate expediţii. Şi merele din ghiozdane, şi perele lu’ Moise la care priveam cu jind pe furiş şi gardurile pe care le săream şi pietrele pe care le escaladam şi de care ne juleam hainele şi pielea. Şi petele verzi din genunchi. Şi cântece şi poezie şi recolte de cartofi şi de sfeclă. Şi ploi şi ceţuri şi frunze şi apă, multă apă şi mai multă rouă şi vaci păzite şi mere pădureţe şi frig […]

Şi iar caietele. Cred că de-acolo mi se trage scrisul. Primele zile de şcoală erau fantastice, pline de o nerăbdare continuă de a scrie, de a încărcăli, de a desena. În primele zile de şcoală părinţii încercau să se ţină după zburdările noastre, probabil cu aceleaşi emoţii. Mai înainte de toate părinţii erau tăcuţi şi priveau. Priveau îndelung după plozii fără stare. Nu vorbeau întrei ei sau o făceau foarte rar. Ochii erau pierduţi printre cele câteva ghiozdane colorate. Erau mândri în sinea lor, cu toate că o teamă cu surse necunoscute creştea în sufletele lor. Mare adevăr era în “Puiul”.

În Bucureşti părinţii sunt vorbăreţi, prea gălăgioşi, prea lăudăroşi. Azi în metrou o tanti îşi lăuda “băiatul ei frumos”, alta îi spunea copilului “sunteţi trei băieţi frumoşi în clasă, că v-am studiat eu”, la Romană un copil o întreba pe maică-sa “uaau, ăla e magazinul Ase, aşa se numeşte?” (se uita la www.ase.ro-ul de pe marea clădire), un altul scotea nişte zgomote ciudate, înfricoşătoare chiar, în timp ce maică’sa ţipa la el să stea şi să-i dea mâna. Copilul ăla nu cânta, nu era bucuros că începea şcoala, nu avea ce să admire în jur; copilul ăla ţipa ca un apucat, strident, deranjant, plictisit.

Strigatul

Mi-e teamă că n-am să te mai văd uneori, şcoală cu toamna ta cu tot. Mormintele nu sunt numai pentru suferinţă, ci şi pentru bucurii puse la păstrare pentru o bătrâneţe albă şi senilă. Vor trece zilele şi totul va fi doar pământ bătut de vânt din când în când şi iar pământ. Adio.

[Sursa imaginii: „Strigătul” de Munch – Mediafax]

Updated: