Pedeapsa existenţei zilnice

Din când în când ies la bere cu colegii de muncă. Uneori beau puţin, alteori mult, ca tot omu’, după posibilităţi, nevoi şi chef. Când beau mai mult ştiu că urmează să mă simt vinovat. Şi-atunci caut o modalitate să mă auto-pedepsesc. Asta-i partea mea mai masochistă, când mă simt vinovat sau ştiu c-o să-mi pară rău că fac ceva mă auto-pedepsesc 🙂 şi asta funcţionează, pentru că pedeapsa aleasă e ceva constructiv, din care iese ceva bine, ceva greu, dar care mă motivează. În plus sentimentul de vină este mai diminuat… pentru că m-am pedepsit, nu?

Cea mai frecventă dintre pedepse este să merg pe jos acasă. Oriunde s-ar găsi barul în care am băut, îi musai să ajung acasă pe picioarele mele. Măi mai trezesc, mă mai răcoresc, mă mai plimb, mă mai gândesc, mai fac mişcare, mai văd oraşul noaptea. Aseară Azi dimineaţă pe la 3, de exemplu, am ajuns acasă din Mojo. Afară era răcorică, lumea mai fugise printre betoane, aşa că străzile erau mai degrabă pustii. M-am oprit oleacă pe la Unirii, la statuia pe care scrie Barbu Catargiu şi m-a cuprins tristeţea. Pentru că pe soclul pe care stătea arta era scris un motto, cel mai probabil, al omului: Totul pentru patrie, nimic pentru noi. Amu’ io nu ştiu exact ce-or fi însemnat cuvintele astea pentru om, dar primul gând a fost că el credea în jertfă, în sacrificiul sinelui pentru binele ţării, al neamului, al altora. Groaznic de contrastant cu viziunea politicienilor de azi. Groaznic! Trist de groaznic, macabru de-a dreptul. Am rămas trăznit vreo 5 minute în faţa statuii din cauza contrastului brutal dintre ce-o fost şi ce e acu. Trist, bă băiatule; de sus nu mai vine nimic bun. Iar jos totul s-a acoperit de mizeria căzută.

Vin alegerile iar, moment de crudă conştientizare a societăţii şi-a dramei mediocrului. Lupte politice, marketing, afişe; minciuni, multe minciuni. Incredibil de multe minciuni. Iar sub toate astea poporul de oameni, gloata de specimene diferite. Unii cu USL, alţii cu ARD/PDL, alţii împotrivă. Susţinători înfocaţi, creduli, minţiţi şi mincinoşi la rândul nostru; aşa suntem toţi.

Zgomot, mult zgomot pentru nimic. Îmi doresc o pace mare, atotcuprinzătoare, peste munţi şi peste mare, fără mutra lu’ Cutare.