Oftatul timpurilor
Făcând curățenie printre drafturile și începuturile de articole pentru blog am dat de o chestie scrisă pe la mijlocul lui 2013. E un monolog plictisitor despre… oftat, dar e mult mai mult de atât dacă știi contextul în care a fost scris. E cu câteva luni înainte de explozia mea lăuntrică, de momentul în care m-am decis că sunt mai mult decât media ultimilor ani. Descrie destul de bine starea pe care o simțeam atunci mușcând puțin câte puțin din mine și confuzia pe care nu știam exact cum să o gestionez. Nu că aș știi acum totul despre gestionarea confuziei, dar în fine, ăsta-i textul.
Cum scrii un oftat? Oooofff? Sau îhmmmm? Pufăitul acesta din nări pe care-l facem toţi ocazional… cum îl scrii? Cum faci dacă personajul care-ţi iese de sub mână vrea să ofteze? Bineînțeles că poţi spune „şi Gheorghe oftă prelung şi apăsat”, dar parcă nu-i 100% credibil. Şi dacă ăla care a scris că Gheorghe oftează s-a înşelat sau a minţit sau poate a vrut să inducă în eroare? Sau poate n-a ştiut sigur, că na’, suntem oameni şi nu prea ştim nimic sigur. E altceva dacă scrii direct oftatul. E interactiv, e mai veridic. Mai sincer.
Am luat laptopul în braţe oftând. Nu ştiu ce vreau să scriu şi atunci când nu ştiu ce vreau să scriu scriu ceea ce este, fix ceea ce se întâmplă în momentul ăla. Am vrut să oftez în Word şi am rămas blocat pentru că nu ştiu cum să fac asta. La şcoală nu te învaţă asta, chiar dacă oamenii oftează tot timpul. S-a scris ceva despre oftat? S-au făcut studii pe seama oftatului? Sau, după cum bănuiesc, nu i s-a acordat prea multă importanţă acestui gest fundamental care-i cu noi de când pământul?
Animalele oftează. Le-am văzut la ţară, le-am auzit. Aud motanul meu cum oftează câteodată. Se duce să mănânce apoi se urcă pe fotoliu, îşi ia poziţa de dormit, oftează scurt ca şi cum s-ar elibera de-un gând rău şi-apoi începe să picotească până adoarme. Nu ştiu dacă tu ai studiat vreodată un astfel de eveniment aparent atât de neînsemnat cum ar fi oftatul pisicii de dinainte să doarmă sau ceva asemănător. Dacă eu am făcut aşa spune asta ceva despre mine?
Aşadar am oftat şi-am oftat ca şi cum m-aş afla pe-o grămadă de obiecte şi n-aş ştii pe care să-l aleg şi să cobor cu el. E sugestivă imaginea asta, cred că aduce pe undeva cu libertatea omului de a-şi croi drumul. Eşti cam în orice moment liber să-ţi alegi drumul sau poteca pe care vrei să o apuci. Să mergi în continuare înainte sau să te opreşti pentru o pauză? Stânga sau poate dreapta? Încotro?
Atunci când sunt pe coclauri, prin munţi… în natură în general sau chiar şi pe străzile Bucureştiului, îmi place să o iau pe rute alternative, să merg paralel cu drumul sau pe poteci/străzi lăturalnice. Sau să fac eu un drum pe unde cred de cuviinţă, doar nu mă obligă nimeni să merg pe potecile altora. Desigur, potecile altora sunt confortabile, previzibile, cam ştii unde te duc şi ştii că pe ele eşti destul de în siguranţă. Dar a o lua prin bălării, a o lua pe unde-ţi vor picioarele, pe unde crezi tu că ai zărit ceva interesant sau o privelişte mai bună, mai altfel – acolo-i plăcerea mersului, acolo-i plăcerea muntelui. Să descoperi tu locuri noi, să găseşti ceva neaşteptat, parcă în asta găseşti ceva memorabil. Să mergi pe unde probabil nu prea s-a mai mers, să iei la picior bolovani nemişcaţi de mult timp de la locul lor.
Şi totuşi în viaţa de zi cu zi sunt un om statornic, previzibil, plat. Cred că-i o mare diferenţă între ce sunt pe interior şi ceea ce iese la iveală sub presiunea… nu presiunea, ci efectul să zicem… sub efectul societăţii, printre oameni şi locuri. De aici probabil şi nemulţumirea perpetuă care creşte continuu, încet, dar sigur, zi de zi parcă. E o nemulţumire în mine şi nu ştiu exact de unde vine. Nu ştiu cum s-o tratez, cum să o abordez, ce să-i dau, unde s-o trimit.
