Povestea lui Ionel

5 minute read

La câteva luni după ce m-am mutat la țară la Buzău, un prieten mi-a făcut cunoștință cu Ionel. „Trebuie să-l cunoști pe omul ăsta”, mi-a spus. Așa am ajuns la Valea Cotoarei din comuna Mânzălești, un sat situat undeva sus, aproape de cer, pe un deal de unde priveliștea îți taie pur și simplu respirația. Povestea lui Ionel însă avea să-mi ia respirația de tot.

Valea Cotoarei, comuna Mânzălești, județul Buzău
Biserica și Școala din Valea Cotoarei

Ionel a lucrat de la 12 ani în zona lui natală de la Valea Cotoarei. Muncă românească de la țară: vara la oi și fân, iarna la cărat cu boii și tot ce se mai găsea prin satul lui. S-a căsătorit la 25 de ani, iar din 2008 lucra la o firmă de construcții, Voinea Construct. În 2012 avea 34 de ani, era la aceeași firmă, iar munca era grea. Muncea multe sâmbete departe de familie și la fel se preconiza și pentru cea din 3 noiembrie 2012. În același timp avea casa în lucru și a cerut voie să meargă acasă în ziua respectivă, dar nu i s-a dat voie. „Cine nu vine mâine, să nu mai vină nici luni” i s-a spus.

Avea o lucrare în București, iar pe 3 noiembrie mergea împreună cu niște colegi spre Buzău cu o mașină de serviciu. La ieșirea din Afumați a coborât la insistențele șoferului pentru a cumpăra ceva de peste drum, urmând să se sincronizeze cu mașina în scurt timp. A traversat strada pe la spatele mașinii. A fost lovit în plin în jurul orei 11 dimineața de o mașină condusă de un cetățean ucrainian.

A doua zi se trezește din comă la spitalul Floreasca, unde stă 6 săptămâni. Cât a stat imobilizat la pat a fost vizitat zilnic de un șef de la firma unde lucra. După ce a început să-și revină și să se miște nu i s-a mai răspuns niciodată la telefon. Șoferul care l-a lovit a venit la spital să-l convingă să semneze o declarație cum că nu învinovățește pe nimeni și că nu avea nicio pretenție. Ionel refuză. Stă încă 6 săptămâni la spitalul Bagdasar, după care vine acasă la Valea Cotoarei în scaun cu rotile. Nu se mai putea mișca de la brâu în jos.

După întoarcerea acasă șoferul care-l lovise îl vizitează împreună cu un polițist în civil care avea tot dosarul la el. Încearcă din nou să-l convingă să semneze o declarație, dar Ionel refuză din nou. Cei doi pleacă, dar revin peste jumătate de oră și sunt mai incisivi, făcând presiuni pentru semnarea declarației. Este somat să se prezinte în 30 de zile la o secție de Poliție din Ilfov pentru a face plângere. I se refuză posibilitatea de a o face pe loc la domiciliu. Polițistul amenință subtil că dacă nu semnează declarația i se pot întâmpla necazuri, dându-i exemplu un caz similar în care familia unui accidentat mortal a fost nevoită să plătească daune. I se arată fotografii sensibile de la locul propriului accident, inclusiv o baltă cu propriul sânge. Cu ultima fărâmă de împotrivire rezistă intimidării și refuză din nou semnarea declarației. În mod evident nu se poate duce la Poliție în termenul impus, conform recomandărilor medicului.

Șoferul ucrainean îl mai sună din când în când, făcând din nou presiuni. Ionel se internează între timp la spitalul Bagdasar, unde polițistul în civil și încă o persoană fac din nou presiuni pentru semnarea declarației. Într-un final a semnat-o. La un an după asta, prin 2014, primește de la Procuratură hârtiile care concluzionau cazul. Șoferul ucrainean avusese o alcoolemie de 1.55 în momentul prelevării probelor biologice de după accident. I se recomandă doi avocați din București cărora le prezintă cazul. După încă aproximativ un an, în 2015, aceștia îi dau o concluzie finală, seacă: „te-au făcut, nu mai poți face nimic”.


Suntem în 2019 și e o zi de toamnă destul de mohorâtă la Valea Cotoarei. Pământul fumegă o ceață densă care încearcă să-și ia zborul către cerul care pare atât de aproape aici. Stau de vorbă cu Ionel în curtea casei sale. Are 42 de ani. De la accident e în scaun cu rotile, dar asta nu-l împiedică să facă tot posibilul pentru a-și duce viața de familie mai departe. Vara trecută a participat la un eveniment de câteva zile organizat de Fundația Motivation, o activitate care l-a ajutat și pe care și-ar dori să o facă mai mult. Repară singur tot felul de mecanisme pentru el și vecini, și-a confecționat un fel de scuter cu remorcă cu care mai face treburi pe lângă gospodărie. Are doi copii, o fată la liceu și un băiat în școala primară, pentru care ar vrea să facă mai mult. Nu și-a permis o recuperare, deși un doctor i-a spus că sunt șanse de reușită. Își poate mișca foarte încet degetele de la piciorul drept și simte ciupituri la gambe sau gâdilături în tălpi. Ceva zvâcnește acolo, iar asta este de ajuns pentru a crede în șansa recuperării.

Pe măsură ce-mi povestește trauma prin care a trecut mai scapă câte un suspin involuntar. Nimeni nu a fost interesat de cazul său, ziare și televiziuni la care a sunat. Atât a putut face un om simplu de la țară, fără pile și relații, fără ajutor din partea nimănui. Imensa nedreptate care i s-a făcut acestui om mă face să-mi scrâșnesc dinții, un obicei de care scăpasem acum mai mulți ani. Furia pe care o credeam lăsată în urmă revine în valuri și-mi inundă tot corpul. Mă mai liniștesc abia când Ionel îmi spune că „Dumnezeu face minuni prin oameni”.

Nu știu cum să închei acest articol. Simt că aș putea strica totul acum pe final pentru că pur și simplu nu știu cum să închei. Aș vrea să atrag atenția asupra statisticilor îngrijorătoare care ne situează pe primul loc în Europa la decese și răniri grave în accidente rutiere. Dar povestea lui Ionel de la Valea Cotoarei este înainte de toate una despre NEDREPTATE. Este despre un sistem corupt care a ținut cu vinovatul și a trimis victima să se lupte fizic și psihic cu demonii născuți într-o zi de noiembrie. Statul român l-a abandonat pe Ionel și pe toți ceilalți oameni simpli de la țară, care, în lipsa pilelor și relațiilor, n-au reușit să-și facă dreptate în țara strămoșilor lor.

Mânzălești - Buzău, Ianuarie 2020