Ne mutăm la țară

Am început acest blog prin 2008, atunci când am venit în București pentru muncă și facultate (în această ordine). Primele articole erau doar descărcări și frustrări legate de lucrurile de care mă loveam zilnic în noua mea viață. Blogul se chema atunci „Un buzoian la București” și tot ce scriam era din perspectiva copilului de la țară făcându-și un rost în capitală. În primii ani am și scris pagina Despre, care a rămas valabilă până azi.

De-a lungul timpului am tot scris despre viața la țară, despre tot ce cunoscusem eu în copilărie, cu bune și cu rele. Dar în ultimii ani am început să migrez de la „ce a fost” la „ce ar putea să fie”. E frumos doar să cugeți la cum ar putea fi viața ta pentru că nu presupune vreo acțiune - doar îți închipui realități paralele față de care nu ai nicio obligație. Întâlnind de-a lungul timpului foarte mulți oameni care doar stăteau și cugetau, am ajuns să simt nevoia de a trece la nivelul următor: acțiune.

Ideea de a trăi la țară nu a apărut ieri sau azi, ci e în mintea mea de mai mulți ani. Cum ar fi dacă ar fi? Dacă aș putea schimba viața părinților mei, ce aș face? Dacă aș putea schimba satul meu în vreun fel, ce aș face? Dacă aș putea să-i învăț ceva pe oameni, ce ar fi acel ceva? Dacă ar fi să trăiesc așa cum cred eu de cuviință, cum aș face? O multitudine de întrebări a căror simplă explorare nu mă mulțumea, ci mă făcea să vreau mai mult: acțiune.

Ne-am hotărât să ne mutăm la țară, eu și soția mea. Nu în doi ani, nu la anul, ci chiar luna asta. Gata cu întrebările întrebătoare și dilemele existențiale - viața se întâmplă acum, nu peste un an sau doi. Ne-am încropit un minim plan și am închiriat pentru un an o casă la Buzău, în zona Lopătari/Mânzălești (de unde ne și tragem). Timp de minim un an vom experimenta viața la țară așa cum am vrea noi să fie și așa cum vom reuși să ne-o facem. Nu știm dacă va fi bine sau rău, dar știm că ne vom implica în asta 100% și că vom avea conștiința împăcată că am încercat, că am acționat. Mi-aduc aminte că fix de la prima noastră întâlnire am vorbit despre asta (se întâmpla de un Dragobete dacă vă vine să credeți sau nu). De fapt eu m-am apucat să turui despre această idee, ce argumente am și cum aș aborda avantajele și dezavantajele unei astfel de decizii. Și cred că descărcarea asta sinceră n-a fost deplasată: peste doi ani făceam nunta, iar peste alt an iată-ne luând această decizie de a face o schimbare deloc ușoară, plină de incertitudini, dar și propulsată de o mare dorință de a găsi o alternativă la viața asta trăită de oameni în zilele noastre.

Vrem să ne demonstrăm nouă înșine că există viață și-n afara Bucureștiului. Că satul n-a murit în totalitate și că poate fi reinventat prin oamenii săi și cei pe care ei reușesc să-i atragă lângă ei. Că implicarea în comunitatea locală poate salva o țară, că oamenii își pot lua primăriile înapoi, că toți putem crește și evolua de la mic la mare. S-ar putea să eșuăm, dar ar fi o piatră prea mare pe inimă dacă n-am încerca.

Viața la țară nu e idilică, așa cum se spune prin basme, dar suntem curioși ce se întâmplă dacă punem niște energie într-un astfel de proiect. Entuziasmul e bun și necesar, dar nu suntem naivi: suntem conștienți de provocări, știm de ce o să ne lovim și că or să fie lucruri noi pe care o să le descoperim. Cu siguranță unele aspecte nu ne vor plăcea, dar… cum ar fi dacă? Hm? Cum ar fi dacă?

Nu toți oamenii au înțeles de ce facem asta, cei mai mulți judecând acest experiment prin prisma propriei nefericiri, a lipsei de orice fel de curaj sau a dorinței de a-și justifica propriul stil de viață. Sunt puțini cei care au făcut acest pas și suntem hotărâți să ne conectăm mai mult cu ei și să învățăm unii de la alții. E important să asculți teoriile oamenilor, dar e bine să-i asculți mai mult pe cei care au acționat și care nu s-au rezumat doar la a cugeta și atât (un loc de pornire e comunitatea Mutat la țară). Viața la țară nu e pentru toată lumea - mulți iau decizii cu buzunarul, nu cu capul sau cu inima. Stau acolo unde-i salariul mare în detrimentul aerului curat, stau acolo unde au șanse să obțină un statut social în detrimentul liniștii, stau acolo unde au un confort betonat în detrimentul naturii verzi, stau acolo unde-s școli „bune” în detrimentul unei copilării printre copaci, animale, părinți și bunicii care le-au mai rămas.

Bucureștiul e orașului oportunităților, al ocaziilor de a-ți face o viață mai bună. Vizavi de asta avem o glumă, eu și nevastă-mea, o s-o spun cu riscul de a nu fi gustată: de fiecare dată când miroase urât în oraș, careva zice „ha, ce miroase? E mirosul oportunităților!”. De fiecare dată când nu ne auzim pe stradă de mașini sau acasă de vecinul pasionat de dat găuri, careva zice „ha, ce se aude? E sunetul oportunităților!”. De fiecare dată când avem treabă printre blocurile comuniste, careva zice „ha, ce se vede? E priveliștea oportunităților”. Oportunitățile sunt peste tot, oameni buni, viață este peste tot, nu doar în București. Dar îți trebuie ochi să vezi asta, sinceritate să accepți asta și curaj să experimentezi asta.

Îmi place să cred că suntem în primul rând o familie curajoasă, care nu se dă înapoi de la provocări. Apoi una deșteaptă, care poate sesiza și fructifica oportunitățile dincolo de evidentul cotidian. Oricum s-ar sfârși acest experiment, cu o statornicire sau cu o nouă schimbare, vom putea spune oricând că ne-am luat viața-n mâini și că nu ne-am rezumat doar la a cugeta continuu, la a visa îndelung și, mai ales, la a ne văita de sistem, de oraș, de România și de noi înșine. Viața merge înainte și în mare parte depinde de noi. Restul este ceea ce face viața cu adevărat interesantă: surpriză.

În acest articol am detaliat partea mai sentimentală a mutării la țară, foarte importantă de altfel. În articole următoare voi acoperi și lucruri mai concrete, cum ar fi:

• dar cum o să vă câștigați existența?
• nu o să vă plictisiți acolo?
• de ce nu vă cumpărați casa voastră în loc de chirie?
• n-o să depindeți de oraș?
• părinții voștri ce zic?
• primiți vizite?
• și altele