Despre autorul blogului

Sunt născut în ‘89 în Nehoiu, județul Buzău. Prin ‘96 familia mea s-a mutat în Plaiul Nucului, în același județ. Am făcut școala primară într-o școală improvizată în casa unui cetățean, apoi pe cea gimnazială în sat. Liceul l-am terminat în 2008 la „B. P. Hasdeu” în Buzău, după care am plecat la București pentru muncă și facultate. Din 2008 am lucrat în dezvoltare software pentru companii de toate felurile. În 2018 m-am însurat cu o fată dintr-un sat vecin. În 2019 ne-am hotărât să ne întoarcem la țară, la Lopătari, iar în 2020 fost ales primar aici. Mai jos e o descriere de prin 2009

Am pornit de la coada vacii, dintr-un mic sat de munte în care eram singur în clasă. De mic copil umblu pe plaiuri, iar când nu sunt acolo gândurile tot acolo îmi sunt. Tatăl meu e tâmplar, e respectat în sat şi ar vrea să-mi construiască o ditamai casa lângă el ca să mă aibă aproape la bătrâneţe. Mama ar fi vrut să fiu doctor, dar eu leşin când calc câte-un melc. Oamenii din sat ar fi vrut să fiu popă, dar eu nu le cânt în strună.

De pe plaiuri plecat am ajuns să termin liceul Hașdeu în Buzău, apoi vrând să ajung la Polul Sud m-am rătăcit prin Bucureşti. Gândindu-mă să-mi fac o casă mare și să-mi iau o nevastă grasă care să-mi facă mâncare bună, am hotărât să rămân deocamdată aici până îmi fac bagajul complet spre Polul Sud.

Îmi plac florile, mă cocoţ prin copaci, alerg pe coclauri, cânt şi dansez de nebun, scriu din când în când câte-un vers şi-apoi, când să-l recit domnişoarelor, îl uit. Nu-i bai, cineva mi-a dat în arendă un suflet mare şi dorinţa de a schimba lumea în mai bine, iar asta mă ţine pe linia de plutire. Mă minunez de orice, mă holbez la tot ce întâlnesc şi visez tot timpul cu ochii deschişi la Ilene Cosânzene şi licori fermecate care te fac invizivizibliibil… da, de multe ori mă bâlbâi. Greu te-nţelegi cu mine, mai bine taci din gură când vrei să-mi spui ceva. Dacă vrei îmi poţi scrie o scrisoare, îmi place să răspund.

Clădirile mari mă înspăimântă. Sunt mult mai mari decât casa lui ‘nea Gheorghe din capul satului, cea cu multe camere. Luminile şi zgomotul infernal făcut de macarale şi maşini trezesc sălbăticia din mine și mă fac să mă ascund. Fug de ele şi mă retrag în parcurile capitalei, unde găsesc ceva linişte, apă şi copaci care-mi oferă iluzia că sunt acasă.

Dintre toate anotimpurile îmi place toamna, cu frunzele şi ploile și balaurii de pe cerul ei adânc. Cu negura ei rătăcită și mirosul de bostan şi pământ sădit cu greutățile celor pe care i-am cunoscut în acei ultimi ani ai lor. Toamna care-și ascunde melancolică și îmbujorată copilăriile, printre care și a mea. Îmi plac animalele şi când voi fi maaare voi avea o casă special pentru ele. Ca fericite să trăiască în pace până la adânci bătrâneţi. Nu știu dacă vreau să am copii, sunt eu unul destul de mare.

Ador muzica clasică, sunetul de pian şi vioară. O ascult oriunde pe playerul cumpărat din primul meu salariu. Îmi place Craig Armstrong și muzica din filmul Amelie. Mi-ar fi plăcut să cânt la un instrument, ştiu că aş fi fost bun, însă părinţii mei nu sunt bogaţi. Nu-mi rămâne decât să-mi doresc foarte mult un pian la care să mă joc în serile friguroase de iarnă ale bătrâneţii, în timp ce recit versuri şi le spun poveşti nepoţilor altora.

Îmi place să cresc, să devin din ce în ce mai bun în ce fac şi ştiu că determinarea mă va duce departe. Asta dacă nu cumva mă voi îmbolnăvi şi voi muri într-un colţ de lume, uitat de toată lumea. Totul pentru mine este o provocare pe care o accept cu un calm nemaiîntâlnit pentru neamul meu. Adevărul e că sunt calm doar la suprafaţă, în timp ce în mine se dau lupte înspăimântătoare de cele mai multe ori. Aşa am crescut, trăind totul prin mine şi punând suflet în tot ce fac, ceea ce mă oboseşte uneori. Sunt însă un nesfârşit fluviu de energie.

Cu spiritul vesel şi optimist moştenit de la tata şi caracterul melancolic luat de la mama, tot vâslesc prin valurile vieţii sperând să ajung la farul din zare care pâlpâie ca o iluzie. Sperând că n-o să mă las vrăjit ca Ulise, merg tot înainte cu speranţa de mai bine. Pe drum mai întâlnesc câte-un vâslaş, mai trec pe lângă altul şi tot aşa. Vâslitul merge înainte, cu furtuni, cu ape calme, cu soare şi nori, iar eu nu mai ajung odată la lumina aia. Polul Sud pare atât de departe.

București, aprilie 2009