Despre autorul blogului

Am pornit de la coada vacii, dintr-un mic sat de munte în care eram singur în clasă. De mic copil umblu pe plaiuri, iar când nu sunt acolo gândurile tot acolo îmi sunt. Tatăl meu e tâmplar, e respectat în sat şi ar vrea să-mi construiască o ditamai casa lângă el ca să mă aibă aproape la bătrâneţe. Mama ar fi vrut să fiu doctor, dar eu leşin când calc câte-un melc. Oamenii din sat ar fi vrut să fiu popă, dar eu nu le cânt în strună.

De pe plaiuri plecat am ajuns să termin liceul Hașdeu în Buzău, apoi vrând să ajung la Polul Sud m-am rătăcit prin Bucureşti. Gândindu-mă să-mi fac o casă mare și să-mi iau o nevastă grasă care să-mi facă mâncare bună, am hotărât să rămân deocamdată aici până îmi fac bagajul complet spre Polul Sud.

Îmi plac florile, mă cocoţ prin copaci, alerg pe coclauri, cânt şi dansez de nebun, scriu din când în când câte-un vers şi-apoi, când să-l recit domnişoarelor, îl uit. Nu-i bai, cineva mi-a dat în arendă un suflet mare şi dorinţa de a schimba lumea în mai bine, iar asta mă ţine pe linia de plutire. Mă minunez de orice, mă holbez la tot ce întâlnesc şi visez tot timpul cu ochii deschişi la Ilene Cosânzene şi licori fermecate care te fac invizivizibliibil… da, de multe ori mă bâlbâi. Greu te-nţelegi cu mine, mai bine taci din gură când vrei să-mi spui ceva. Dacă vrei îmi poţi scrie o scrisoare, îmi place să răspund.

Clădirile mari mă înspăimântă. Sunt mult mai mari decât casa lui ‘nea Gheorghe din capul satului, cea cu multe camere. Luminile şi zgomotul infernal făcut de macarale şi maşini trezesc sălbăticia din mine și mă fac să mă ascund. Fug de ele şi mă retrag în parcurile capitalei, unde găsesc linişte, apă şi copaci care mă mângâie cu iluzia că sunt acasă.

Dintre toate anotimpurile îmi place toamna, cu frunzele şi ploile și balaurii de pe cerul ei adânc. Cu negura ei rătăcită și mirosul de bostan şi pământ sădit cu greutățile celor pe care i-am cunoscut în acei ultimi ani ai lor. Toamna care-și ascunde melancolică și îmbujorată copilăriile, printre care și a mea. Îmi plac animalele şi când voi fi maaare voi avea o casă special pentru ele. Ca fericite să trăiască în pace până la adânci bătrâneţi. Nu știu dacă vreau să am copii, sunt eu unul destul de mare.

Ador muzica clasică, sunetul de pian şi vioară. O ascult oriunde pe playerul cumpărat din primul meu salariu. Îmi place In my own words a lui Craig Armstrong care exprimă atât de bine viziunea mea asupra lumii. Mi-ar fi plăcut foarte mult să ştiu să cânt la un instrument, ştiu că aş fi fost bun, însă părinţii mei nu sunt bogaţi. Nu-mi rămâne decât să-mi doresc foarte mult un pian la care să mă joc în serile friguroase de iarnă ale bătrâneţii, în timp ce recit versuri şi le spun poveşti nepoţilor altora.

Îmi place să cresc, să devin din ce în ce mai bun în ce fac şi ştiu că ambiţia mea mă va duce departe. Asta dacă nu cumva mă voi îmbolnăvi şi nu voi muri într-un colţ de lume uitat de toată lumea. Totul pentru mine este o provocare şi accept totul cu un calm nemaiîntâlnit pentru neamul meu. Adevărul e că sunt calm doar la suprafaţă, în timp ce de cele mai multe ori în mine se dau lupte groaznice. Aşa am crescut, trăind totul prin mine şi punând suflet în tot ce fac, ceea ce mă oboseşte uneori. Sunt însă un nesfârşit fluviu de energie.

Cu spiritul vesel şi optimist moştenit de la tata şi caracterul melancolic luat de la mama tot vâslesc prin valurile vieţii sperând să ajung la farul din zare care pâlpâie ca o iluzie. Sperând că n-o să mă las vrăjit ca Ulise, merg tot înainte cu speranţa de mai bine. Pe drum mai întâlnesc câte-un vâslaş, mai trec pe lângă altul şi tot aşa. Vâslitul merge înainte, cu furtuni, cu ape calme, cu soare şi nori, iar eu nu mai ajung odată la lumina aia. Polul Sud pare atât de departe.

București, aprilie 2009

Dacă ai ceva de zis mă poți contacta prin intermediul paginii de contact.