Muzica şi ambiţia merg mână-n mână
Întotdeauna schimbările din viaţa mea au fost adevărate provocări, încă din copilărie. Cred că asta pe care o s-o povestesc acum a fost prima mea provocare, primul episod în care a trebuit să demonstrez ceva cuiva.
Eram în clasa a 5-a, mai pe la început. Veneam dintr-un cătun în care şcoala era o cameră închiriată de minister într-o casă a unui localnic. Venit la noua şcoală, în satul vecin, lucrurile erau diferite: drum nou până la şcoală, profesori noi, colegi noi, materii noi, materii cunoscute, dar ştiute la alt nivel de noii mei colegi care erau mai răsăriţi şi un pic mai avansaţi în ale învăţăturii.
La ora de muzică profesoara ne ia la rând şi ne pune să cântăm un cântec simplu pe note. Pe note? Note? Eu voce aveam, însă notele nu le cunoşteam. Eram clasa a 5-a şi nu mă învăţase nimeni ce înseamnă Do, Re, Mi, ce-i caietul ăla de linii, cei dubioşenia aia întortocheată, imposibil de reprodus de mână (era cheia sol). Şi m-am văzut nevoit să iau cartea cu dubioşenii şi să bălmăjesc ceva indescifrabil. N-am ştiut, m-am bâlbâit încontinuu până când profesoara s-a prins că nu ştiam să recunosc ce vedeam. M-a iertat atunci şi mi-a zis că dacă până data viitoare nu-i cânt pe note o să-mi treacă nota proastă ce-o meritam în catalog.
Notă proastă? Ce era aia? Nu prea luasem note proaste până atunci (deloc chiar). Şi m-am hotărât că nu era ora de muzică momentul când aveam să încep să iau note proaste. Aşa că am luat cartea aia de Muzică şi am reluat fiecare lecţie pas cu pas. Pare-mi-se că am făcut rost şi de o carte pentru o clasă mai mică, unde lucrurile erau explicate mai pe îndelete. Apoi dă-i şi descifrează.
A venit următoarea oră de Muzică. Am avut o lucrare scrisă, plus test oral de cântat pe note. Am luat atunci singurul 10 din clasă. Şi tot atunci am avut prima satisfacţie, prima reuşită venită dintr-o încercare.
Hotărât lucru: caracterul unui om se cam decide în copilărie. Înainte de a te pripi cu concluziile, vezi că-i taaaare complexă copilăria asta. Foarte complexă.
