Muzică de transă

Să vorbeşti despre defectele oamenilor de la ţară este un subiect dificil de abordat pentru că oamenii nu gândesc constructiv şi se atacă. Nu pricep ideea şi atunci trebuie să compenseze prin atacuri directe lansate off-topic, fără rost, la adresa celui care emite ceva de neînţeles. Aşa sunt oamenii şi am învăţat asta din fragedă pruncie. Puţini ştiu să asculte, toţi ştiu să vorbească şi vor să aibă dreptate întotdeauna. Însă o să-mi asum riscul ăsta.

S-o luăm tare. La ţară sunt multe lipsuri, printre care şi diversitatea muzicală. În afară de muzică populară în exces, porcării de etno(botanice) cântate de tot felul de travestiţi şi manele nu există altceva. Găseşti peste tot casete şi cd-uri cu diverşi artişti autohtoni consacraţi. Discotecile colcăie la propriu de cocalari impresionişti, tuciurii şi nespălaţi. Îmi pare foarte rău să spun asta, însă adevărul nu e întotdeauna uşor de ascultat. Se spune că ţiganii se adună mai mult pe unde-s gârle, dar ţiganul din om e peste tot. La mine la ţară nu-i gârlă, dar ţiganii din oameni nu-s de negăsit. Din nou îmi pare rău s-o spun. Oameni închişi la minte, iremediabil afectaţi de genul muzical pe care-l ascultă şi care le ghidează filosofia de viaţă. E foarte trist să vezi în ce hal îl poate afecta pe un tânăr genul de muzică pe care îl ascultă. Contează foarte mult la deschiderea pe care o are pentru diverse lucruri.

Am fost traumatizat de manele toată copilăria pentru că nu era altceva de ascultat. La ţară, în afară de muzica populară autentică, nu ai ce asculta. Punct. Nu e nimeni care să-ţi ofere alternative, perspective, ferestre către alte lucruri. E o masă de oameni condamnaţi să asculte un singur lucru, un lucru pe care-l moştenesc de la alţi iremediabil afectaţi. E ca o boală pentru care nu există doctori. Îmi aduc aminte că după ce am terminat clasa a 8-a am fost convins de un prieten să merg la discotecă, la vreo 7 kilometri mai încolo. Da, aşa se făceau lucrurile, trebuia să mergi 7 kilometri până la cea mai apropiată discotecă. Şi-am mers atunci, şi-am mai mers şi-n alte dăţi. Era minunat! Trebuia să mergi noaptea pe jos o groază de timp, iar stelele se vedeau atât de clar. Când prindeai lună plină o ţineai tărăgănat cu ochii pe sus, călcând prin bălţi şi nepăsându-ţi. O luai prin pajişti ca să scurtezi drumul şi într-un sfârşit ajungeai la discotecă. Câteva ore trebuia să-i suporţi pe alţii, care mai de care mai cocoşi şi mai împănaţi. Partea asta era penibilă, dar stelele meritau efortul. Pentru stelele alea pe care le vedeai pe drum merita chinul celor câteva ore de petrecut în zgomot infernal, fum de ţigară şi cocalari spălaţi în parfum. Ce stele, măi tată!

Apoi plecai spre dimineaţă, obosit, pe acelaşi drum lung. Iar prin pajişti. Stelele erau altele, de-alea de dimineaţă, ca nişte înţepături de ace pe retină; doar cele mai rezistente la somn rămâneau pe undeva pe sus. Plecam în grupuri mici de fete şi băieţi, ideal era un raport de 1 la 1. Apoi grupul se răspândea, iar eu aveam de mers încă doi kilometri până acasă, singur, prin noapte şi vânt, prin praf şi pământ, mergând, fluierând, rimând. Atunci am învăţat să nu-mi fie frică 🙂

Deci ai înţeles, cred: drumul era beneficiul mersului la discotecă, statul acolo era plata.

După un timp n-a mai mers treaba, m-am plictisit, n-am mai suportat statul acolo şi n-am mai mers. Tot cam atunci, în clasa a 9-a fiind, descopeream altă muzică. Mulţi nu s-au putut adapta şi n-au înţeles schimbarea gusturilor mele. Am înţeles că that’s the way it has to be şi mi-am văzut de treabă. Orice lucru bun, în cazul meu altă muzică, vine cu un preţ şi-aşa e tot timpul în viaţă. Trebuie la un moment dat să te desprinzi de actual şi să mergi în altă direcţie, una mai bună, chiar dacă cei cu care ai împărţit actualul nu vor să te urmeze. Povestea merge mai departe.

Am povestit toate astea pentru că mi-am adus aminte de ele ascultând Adagio for Strings în varianta Tiesto. Trance – a fost primul val de muzică bună cu care am făcut cunoştinţă, a fost genul care m-a introdus în muzică pe mine, copchil hălăduind pe plaiuri. Sunt câteva melodii care-mi sunt aproape de suflet şi pe care mi le aduc aminte cu oarecare nostalgie, de când ascultam cd-uri la un cd-player (acum demodat) în timp ce dârdâiam de frig într-un autobuz care mergea agale de la ţară la Buzău şi viceversa. Au fost timpuri în care gândeam mult.

Acum în schimb nu mai e timp pentru gândire, e timp doar pentru făcut un rost printre bălăriile junglei. Acum trebuie să tai cu sabia liane şi tulpini ca să-ţi faci drum. Cine să mai stea? Cine să se mai asculte? Cine să mai scrie, cine să mai compună ceva, cine să-şi mai închipuie, cine să mai meargă după cum bate vântul? Mai fac asta şi-acum, adică merg după vânt, însă mă lovesc de betoane, garduri, asfalturi, pereţi de sticle şi blocuri. Poate că-s doar un animal fugărit, speriat, fără direcţie. Când sunt urmărite insistent şi nu mai au scăpare animalele se pun jos şi se ascund de ele însele.

M-oi pune şi eu jos, şi-oi sta să mă prindă.