Mintea cea de pe urmă

4 minute read

Sunt de multe ori aerian. Mi se întâmplă lucruri și nu știu întotdeauna din prima cum să le înțeleg, ce să scot din ele sau cum să le abordez, cum să le tratez și ce lecții să extrag din ele. Fac și spun multe tâmpenii când mă grăbesc și fac asta pentru că mă gândesc că lumea, în sensul ei general, așteaptă de la mine un răspuns sau o reacție imediate. Când ești tânăr tinzi să crezi că totul vine în număr par, că trebuie să ai imediat o opinie vizavi de ceva, că trebuie să răspunzi imediat unei întrebări, că trebuie să judeci imediat un om, că trebuie să pui o etichetă pe ceva, că trebuie să corectezi imediat un lucru. Că trebuie să reacționezi într-un fel mai degrabă pentru că e nevoie de o reacție din partea ta, oricare ar fi ea, decât pentru că e nevoie de un răspuns anume. Că trebuie.

Nu trebuie. Mi-am dat seama că mintea mea e ca o moară care nu se mișcă neapărat repede, dar care macină constant și se pricepe la asta, care ordonează lucruri în background și creează sens pentru viitor într-un final. Mintea cea de pe urmă, cum există ea în limbajul nostru neaoș, este ceva ce pare că nu te ajută imediat, ceva ce pare că te amăgește și te înțeapă ca să te oftice că n-ai procedat corect. Mintea ce de pe urmă e un hobby al meu, e ceva înnăscut în mine și percep asta ca o activitate principală. Adică eu nu intru în situații pentru ele însele, nu fac lucruri neapărat pentru pura plăcere de a le face atunci și acolo, ci pentru mintea cea de pe urmă. Ăsta sunt. Poate părea dubios, dar e o boabă de adevăr aici, aștept ca mintea cea de pe urmă să intre în joc ca să explic mai bine treaba asta 🙂

Goofy shit, mi-e atât de familiar conceptul ăsta. Într-o zi m-am întâlnit c-o fată la metrou și m-am apucat să-i povestesc cât de nașpa a fost o piesă de teatru cu Florin Piersic Jr ca să-mi dau seama apoi că și ea a fost în grupul cu care am văzut piesa. Într-o zi m-am învârtit pe lângă niște lifturi dintr-o clădire de birouri pentru că nu găseam butoanele care erau pe un panou chiar în spatele meu. La un interviu i-am mulțumit unui subaltern care a întins oarecum spre mine un pahar cu apă cu gheață care era de fapt destinat directorului francez de lângă mine. Într-o zi m-am dus acolo unde nu aveam voie să studiez niște vinuri de pe un raft dintr-un magazin de cartier, panicându-le pe vânzătoare care credeau că-s la furat. Într-o altă zi am ajuns la interviu și nu-mi mai aminteam numele persoanei cu care trebuia să stau de vorbă. Odată mi-am dat seama că folosesc greșit curățătorul de cartofi sau un tirbușon mai complex. Ieri am primit un așa boost de energie de la o cafea pe stomacul gol încât interviul de imediat după a fost un real succes, dar pe următorul a trebuit să-l amân pentru că eram deja secătuit de orice putere. Odată am pierdut un avion.

Și câte și mai câte ca cestea și mai mari ca acestea am făcut, vorba popii. Înainte, când mi se întâmplau astfel de lucruri, deveneam crispat, agitat, nervos, supărat pe mine însumi că nu ieșea din situație exact ceea ce voiam, că nu reacționam ca la carte sau așa cum mintea cea de pe urmă îmi dicta, priveam cam totul ca pe o inspecție în care trebuia să prestez perfect. Acum râd și mă amuz sincer, mă de-stresează și mă animă lucrurile astea, nu-mi mai e rușine cu ele și așa trebuie să fie. Mă bucură, mă simt bine să greșesc și să realizez asta, privesc și povestesc totul cu mai multă deschidere și înțelegere față de mine însumi, las garda mai jos, iar scutul emoțional cu care sunt „înzestrat” e folosit mai rar. Nu mai sunt afectat atât de mult de veștile proaste și am mai multă încredere în ceea ce viitorul cu imprevizibilitatea lui poate să aducă. Nu-i neapărat optimism, ci mai degrabă ok, life, do whatever the fuck you want with me, I**’m still gonna mind my business!

N-o văd ca pe o limitare, ca pe o auto-mulțumire fără fond, ca pe o cădere în derizoriu, ca pe o acceptare de nevoie a slăbiciunilor, ci ca pe un progres uman personal pe care l-am făcut cu greu. În ultimul timp cred că am avansat pe drumul anevoios către „știu cine sunt”, iar ăsta e un sentiment bun. Sunt un om între oameni, îmi place asta sau nu? Irelevant, nu asta-i întrebarea căreia trebuie să-i caut răspunsul.

Tu cine ești?

True detective

Updated: