Maşina e în toate şi toţi-s în maşină

Zilele astea au fost de o nebănuită şi neaşteptată răceală, ca să zic aşa. Vremea s-a supărat pe noi, noi pe ea şi uite aşa a ieşit haos pe străzile Bucureştiului. Foarte multe maşini, foarte mulţi nervi, strigături, înjurături, ambuteiaje, întârzieri.

Dacă stai oleacă şi încerci să te detaşezi o să vezi că totul e un circ, un joc cu prea mulţi participanţi, un joc fără sens şi fără cine ştie ce finalitate. Şi fără premiu, mai ales. Îi înţeleg pe oamenii care-şi duc copiii la şcoală, pe oamenii care nu se pot deplasa cu uşurinţă şi în siguranţă altfel, pe cei care transportă lucruri; cei care chiar au nevoie de maşină pentru ceva ce n-ar prea avea cum să rezolve altfel. Dar restul? Restul, cei care se folosesc de maşină ca de un drept universal acordat, ca de ceva indispensabil, ca de umbrelă, ca de pantofi, ca de pelerină, ca de şapcă, ca de haină groasă şi fular, ca de mănuşi?

Maşina nu anulează toate lucrurile astea, trebuie cumva să realizăm că mişcare trebuie să facem, că la vreme trebuie să ne expunem, că de înghesuit cu alţi oameni în metrou avem nevoie (chiar dacă nu realizăm din prima), că de văzut şi simţit strada e nevoie pentru că trebuie până la urmă să fim cu picioarele pe pământ, nu?

Într-adevăr, e o chestie subiectivă, însă tot mi se pare că lumea devine prea comodă, prea ţâfnoasă, prea fuge de încercări, de vicisitudini, prea depinde de acoperiş şi motor. Cine ştie când va veni o vreme când va trebui să ne întoarcem la umbrelă şi pantofi; şi-atunci ce vom face? Vom fi nişte inadaptaţi. Săptămâna trecută am avut o zi faină. Dimineaţa era un ger de crăpau pietrele; am alergat de acasă până la metrou şi de la metrou la muncă. La propriu, în loc să merg la muncă am fugit la muncă. Mi-a luat un sfert de oră toată treaba, de la uşa mea până la uşa muncii. Seara mi-a tras o ploaie bună de la muncă până la metrou şi de la metrou până acasă, tot în fugă. Mi-a luat 20 de minute pentru că am ratat metroul la mustaţă. Şi n-am murit, vorba vorbei, a fost chiar foarte bine. Am ajuns acasă, mi-am tras un duş, mi-am făcut un ceai şi m-am băgat direct în pat pentru că în casă era frig, ăştia încă nu dăduseră drumul la căldură. Am început o carte şi a fost foarte bine. Dacă aş fi mers cu maşina m-aş fi enervat din cauza băgăcioşilor şi tăietorilor de faţă, din cauza ălora care parchează pe două locuri, din cauza lipsei de parcări, din cauza ălora din spatele meu care mă claxonează în timp ce caut încet parcare şi tot aşa, multiple motive. Am luat-o pe jos în schimb, ca un om, şi a fost foarte bine, n-am regretat nimic. De când ne e frică de un pic de frig, de când ne e frică de un pic de apă pe spinare? De când ne-am robotizat atât de mult încât nu ne putem lipsi de maşini?

În timp ce unii chiar au nevoie de maşină, ceilalţi exagerează din lene şi comoditate, asta zic. Important e să fie fiecare fericit cu ceea ce face, dar mă îndoiesc că acoperişul maşinii către muncă e miezul fericirii. Ce părerea mea!