Mai departe

Azi-dimineață în metrou era mai multă tăcere decât de obicei. Mai multe capete plecate, mai multe priviri pierdute-n gol, guri căzute și neadunate pe tot parcursul călătoriei. Am comunicat din priviri cu câțiva oameni și am simțit fiorul rece al tragediei pe șirul spinării. E multă amărăciune, e neputință, e părere de rău, e deznădejde. E durere peste tot, o simt și o văd. În fiecare țipă un om care vrea să iasă afară și să plângă în genunchi, să verse tot ce are-n el cu furie, să dea cu pumnii în ceva.

Nu știu ce poziție să iau, nu știu ce să zic mai întâi. Nu știu ce concluzie să trag, ce reguli să bat în cuie, împotriva a ce să mă revolt mai întâi. Pe măsură ce văd mai mult și citesc mai mult îmi vine să tac mai mult, să nu mai zic nimic, să nu mă mai pronunț. O să mă forțez să tac și să ascult și poate asta îmi va canaliza cât mai multă energie pe a înțelege și pe a merge mai departe într-o anumită direcție.