Lumea de dincoace de pagina ziarului

Cu toţii suntem, cred, sătui într-o oarecare măsură de poveşti de succes. De-alde Instagram şi Aibnb sau Dropbox, de-alde tot felul de startupuri străine mai mici sau mai mari care au dat lovitura prin lucruri faine pe care le-au gândit şi făcut. Bravo lor, e de admirat, de lăudat, de menţionat, de urmat. Cred că uşor, uşor se creează o literatură despre ce sunt, ce fac şi cum fac startupurile treabă. Muulte cărţi, multe resurse, muuulţi oameni care vorbesc despre asta şi oferă sfaturi şi îndrumări, care mai de care mai radicale şi mai disruptive altfel. Te ia cu durere de cap… adică pe mine mă ia cu durere de cap într-un fel, câteodată. Cu toate astea nu mă opresc din citit, ca un masochist.

Citesc des despre diverse lucruri şi fapte petrecute parcă în altă lume, niciodată a mea. Mă simt de parcă aş fi într-o închisoare din care citesc zilnic ziarul adus în scârbă de vreun miliţian. Atâţia şi atâţia oameni care s-au oprit din drum ca să meargă pe-o potecă despre care nu ştiau mare lucru, dar care i-a dus către Nirvana: satisfacţia personală. Starea de mulţumire pe care o ai când realizezi c-ai făcut ce-ai făcut cum ai vrut şi-a ieşit bine 🙂

Totul se petrece parcă la televizor într-o seară după serviciu. Televizor pe care parcă îl închizi când ţi se face somn, pui telecomanda pe masă şi observi în trecere cu coada ochiului cum ultima imagine de dinainte de flash se scurge slinoasă către pământuri. Am ciudata impresie că multe lucruri se întâmplă fără mine în mijlocul lor. Undeva, acolo, nu aici. Este probabil o stare a tinereţii ce ascunde o energie subtilă care ţipă şi geme şi arde de dorinţă să iasă afară şi să facă prăpăd. Asta simt, o energie înecată de „taci şi mergi pe drumul sigur”, „vezi de treaba ta” şi „aşteaptă”. Văd oameni şi fapte despre care am citit învârtindu-se concentric în jurul meu într-un joc al ielelor animalic, sălbatic, ameţitor. Care râd şi ţipă şi-şi repetă obsesiv „SUNT MULŢUMIT!!”.

Dubios, întradevăr 🙂 Dar printre toate poveştile astea de succes răsar şi ale noastre. Un soft făcut în Balta Albă sau o temă românească folosită de Sinofsky te mai aduc cu picioarele pe pământ. Îţi readuc aminte că eşti om ca toţi oamenii şi că şi tu poţi naşte lucruri. Nu trebuie să fii în Sillicon Valley neapărat, ci trebuie doar să creezi. Orice, oricum, în trepte, de la ceva mic la ceva bun, solid. Cristi şi Lucian sunt două exemple pentru mine despre potenţialul realităţii comune a noastră a tuturor, despre posibilităţile care zac în noi sub diverse frici şi care aşteaptă să iasă afară. Şi mai e şi Octavian care a mers până-n pânze şi pe care-l admir. Şi mulţi alţii pe care eu nu i-am descoperit, sunt sigur. Oameni de la care, cumva, trebuie să înveţi, care te inspiră într-un mod obscur, nedefinibil.

E frumos să mai vezi manifestări mici ale succesului, nu numai evenimentele mari despre care scriu neapărat ziarele şi siteurile mari. Manifestări româneşti ale oamenilor români, de-aceeaşi limbă cu tine. Fără să fiu naţionalist, mă bucură să văd reuşind oameni pe care-i înţeleg, cu care parcă împart aceeaşi atmosferă. Că mă îndoiesc că (într-o ordine şi selecţie total aleatorii) Drew Houston, Dan Shipper sau Paul Graham respiră acelaşi aer cu mine 🙂 Deh, sentimentul de inferioritate.