Lenea vremurilor de aducere aminte

4 minute de citit

După o vacanţă plină de curiozităţi şi întrebări despre “cum o să fie” începuse într-un sfârşit clasa a 9-a; era prin 2004 parcă. Începusem un liceu care mi se părea falnic, dar în care nu mă prea regăseam din cauza prea multor elevi din jurul meu. Obişnuit cu coclaurile, lumea mare mă speria, oraşul (chiar dacă un Buzău mic) mă speria, prea multă aglomeraţie mă speria, locuitul singur mă speria. Aveam de dat piept cu o groază de lucruri noi. N-a fost înfricoşător, ci doar nou. Iar acel nou mi-a plăcut; să fiu lăsat singur pe-o insulă pustie mi se părea… tare 🙂 Dar să revenim.

Începea clasa a 9-a cu orele ei, printre ele şi prima oră de Informatică, moment dintre cele mai stânjenitoare petrecute mie până acum… şi despre care povestesc pe blog (cohones++!) 🙂 Ne-am aşezat fiecare pe unde-am apucat în faţa unor cutii. Cutiile astea erau calculatoare despre care eu nu ştiam nimic.

Singurul contact de până atunci cu un calculator au fost câteva minute răsfirate într-o vizită la un văr. Am fost fascinat atunci de ce vag văzusem. De-a dreptul blocat şi stupefiat. Mi-am dat seama atunci că asta era ceva al dracului de interesant şi dubios. N-am apucat să văd şi să întreb prea multe pentru că vizita a fost scurtă. Atunci mă îndrăgostisem. Desenam tot timpul calculatoare, acasă şi la şcoală. Odată am avut de scris o compunere despre un lucru pe care ni l-am fi dorit fiecare; eu am scris despre un calculator. Învăţătoarea a rămas impresionată, atât de impresionată încât m-a pus să-i recit minunăţia femeii de serviciu de pe-atunci. Căreia i-a plăcut. De-atunci toată lumea ştia ce-mi doream, cu toate că nici ceilalţi copchii n-aveau habar ce putea să fie ansamblul acela de obiecte.

Şi ajung eu în prima oră de Informatică. Iar Calculatorul era acolo, chiar în faţa mea, la dispoziţia mea, numai al meu. Era înspăimântător; atâta putere de care mă puteam folosi! Profesorul ne-a explicat un pic care-s regulile apoi a întrebat mai în glumă, mai în serios dacă e cineva care nu ştie să pornească un calculator. Să pornească… trebuie pornită drăcia asta..? Dacă da… cum…? Amănuntul ăsta îmi scăpase… nu-mi spusese nimeni că se porneşte şi de unde se face asta. Cutia aia avea multe unghiuri şi linii şi inserţii, astfel încât mi-au scăpat butoanele, nu le vedeam. Şi chiar dacă le-aş fi văzut, două erau prea multe ca să-mi închipui care-i cel corect. Mai ales că panica şi nelămurirea creşteau în mine văzând că tocmai s-a ridicat o problemă pe care nimeni în afară de mine nu părea să o aibă…

Nu ştiam să pornesc calculatorul. Timid şi înfricoşat am ridicat mâna. Profesorul şi-a aplecat privirea asupra mea, a judecat câteva momente situaţia într-o linişte mormântală în care toate privirile erau aruncate asupra mea apoi mi-a arătat şi explicat butoanele. M-a luminat. Însă momentul acela a trecut cu greu şi mi-a fost o ruşine groaznică. N-aveam de unde şti, ce-i drept, dar cu toate astea m-am simţit a-toate-neştiutor şi mic, cu un groaznic sentiment de inferioritate crescând. A crescut şi rămăşiţe din el au rămas şi acum.

După asta lucrurile… au început să se complice. Mi-a fost greu să-mi fac o adresă de e-mail şi să înţeleg cum merg toate drăcăriile alea. Ştiu că am mers într-o seară într-un club din-ăsta, un Internet Cafe, unde am bezmeticit printre „ferestre”. N-am reuşit să-mi fac o adresă de email şi mi-am jurat că n-o să mai încerc niciodată şi că o să mă joc tot timpul, aşa cum făceau toţi cei din jurul meu. Apoi au urmat şi alte nopţi în care nu m-am jucat.

Au fost foarte multe zile şi nopţi de Internet Cafe prin diverse locuri din Buzău. Era unul pe undeva prin spatele Palatului Comunal, pe-o străduţă îngustă, cu nişte becuri de-un albastru dubios, unde erau tot timpul nişte şmecheraşi care se jucau, stăteau pe mirc şi heckăreau chestii. Eu mă duceam cu buzunarele pline de diskete ca să descarc diverse inutilităţi (poze şi text). Apoi după câteva luni de şcoală m-am catadicsit să-mi iau un calculator cu un ajutor de la stat destinat săracilor ca mine ca să-şi ieie calculatoare. Şi-am luat şi era alb şi era al meu acasă la mine. Au fost momente frumoase în care am descoperit tot felul de lucruri şi în care am învăţat de unul singur cum se foloseşte un calculator şi ce poate face. Apoi tot singur am învăţat html şi css din tutoriale obscure luate pe disketele alea şi m-am dus la un concurs unde am luat un mediocru loc de mijloc. Era să rămân corigent la Informatică în primii doi ani de liceu. Apoi în clasa a 11-a m-am trezit: am luat o carte în braţe o vară întreagă şi-am descifrat C++, tot singur. Într-a 11-a am rulat, într-a 12-a făceam atestate colegilor în .net. Apoi m-am angajat şi, cumva, tot timpul am tras de mine mai mult decât s-ar fi întins cineva cu background-ul meu. Aveam de recuperat multe.

Anyway, gata cu laudăreala de sine. Unde voiam să ajung este această melodie, Lazy a lui David Byrne, care mi s-a lipit de creier în vremurile alea şi pe care-am redescoperit-o de curând. Era într-un album default de pe Windows XP, multă vreme singura muzică din primul meu calculator. XP care mai avea şi acel wallpaper memorabil cu câmpul verde sub cerul cu nori.

P.S. Dac-aş fi fumător aş fuma o ţigară acum pe balcon. Aşa mi s-au părut întotdeauna povestitorii post-poveste: în picioare, cu privirea rătăcită undeva departe, trăgând absenţi dintr-o ţigară. Lucru care mi-a venit odată în cap într-o combinaţie nefastă de alcool, exagerare şi prostie. Îmbătrânim învăţând.

Publicat la data: