Lecțiile învățate ne salvează identitatea
Mânăstirea Văcărești a fost o perlă a arhitecturii românești, ctitorită la 1716 de către Nicolae Mavrocordat. A fost reședință domnească a aceluiași domnitor fanariot, iubitor de cultură și inițiator de reforme. Era așezată pe fostul deal al Văcăreștilor, de unde veghea asupra Bucureștiului acelor vremuri.
Într-o vizită din 1984 lui Ceaușescu îi vin diverse idei legate de lăcaș. Îi propune patriarhului Iustin de atunci să înființeze aici un Institut Teologic pentru care existau niște bani de la ONU.
Ei, aici intervine politica. Temându-se că va fi hușuit din dealul Patriarhiei, patriarhul Iustin o dă cotită și zice că nu va face asta până când nu se renovează complet ansamblul Mânăstirii Văcărești. De aici demența ceaușistă preia frâul situației, Ceaușescu hotărându-se să radă de pe fața pământului întreg ansamblul, pentru a construi în loc un complex de clădiri pentru justiție.
Evenimentul dramatic s-a întins pe mai mulți ani, având parte de umile proteste din partea Bisericii și a unor intelectuali ai vremii - atât cât se putea protesta atunci. Nimic nu l-a oprit pe Ceaușescu, la vremea aceea având semne din ce în ce mai accentuate de senilitate și fiind sfătuit din ce în ce mai prost de către cei care începeau să-și facă planuri pentru epoca post-ceaușistă.
În decembrie 1986 este demolată biserica, rămânând ca în 1987 să se pună totul la pământ. Un an mai târziu se turnau fundațiile noilor construcții, urmând ca în 1990 să se abandoneze totul, așa cum toată România a fost abandonată. Astăzi pe o parte din pământurile ansamblului stă mall-ul de la Piața Sudului.
Așa a fost anihilată o parte esențială din istoria noastă. Moartea Mânăstirii Văcărești s-a petrecut în lipsa unei reacții puternice a societății civile. O Biserică timidă și supusă, precum și o mână de intelectuali care au făcut un memoriu împotriva proiectului nu au fost de ajuns pentru a opri tăvălugul. Societatea inertă a decis soarta propriei identități, rămânând spectatoare la o piesă de teatru cât se poate de reală.
După demolare, o parte din elementele de sculptură în piatră (de o dexteritate deosebită) au fost depozitate la Palatul de la Mogoșoaia, unde timpul și nepăsarea noii generații de români le-au acoperit. Mai mult, în loc de reînvierea locului unde odinioară a fost Mânăstirea Văcărești, mai marii țării și ai Bisericii Ortodoxe Române au decis că e mai bine să facă o măgăoaie de catedrală lângă Casa Poporului. Nu puteam lua exemplul polonezilor, care după al doilea război mondial au reconstruit toată Varșovia așa cum era ea înainte să fie răpusă de naziști? Toate astea sunt semne că nici până azi nu am învățat niște lecții și că nu putem construi o Românie nouă pe trecutul și originile noastre.
Oricâte astfel de exemple triste am avea, ne putem azi trezi din somnul ăsta de moarte pe care-l dormim. În România sunt atâtea oportunități de a ne reînvia conștiința prin respectul față de trecutul strămoșilor, prin perpetuarea muncii lor și ducerea mai departe a viziunii pe care ei au avut-o. Dau un exemplu foarte concret de la mine de la Lopătari: în satul Fundata este o Biserică de lemn veche, terminată în 1864, cu hramul Sfântul Dumitru. Se prezintă în starea inițială, de-a lungul timpului făcându-i-se o consolidare de temelie în 1908, îmbunătățiri la acoperiș și un pic de restaurare a picturii. În jurul său au fost niște brazi plantați în 1914 de către un cetățean, Dăniță Ungureanu din Plaiul Nucului (decedat pe câmpurile de luptă de la Mărășești), dar tăiați recent pentru că riscau să pice peste biserică. Este un adevărat monument care ar merita niște atenție și efort din partea generației noastre. Restaurarea și îngrijirea ei ar fi un obiectiv care, odată concretizat, ar dovedi că suntem în stare să avem grijă de istoria celor care au trecut pe aici înaintea noastră. Nu este de ajuns să construim biserici noi dacă nu putem avea grijă de cele vechi.
Ne putem trezi AZI și ne putem apuca de treabă. Primul pas e să învățăm din tragediile istoriei, să conștientizăm pericolul care ne paște dacă lăsăm mintea să doarmă. Să nu uităm că multe lucruri depind de noi, de capacitatea noastră de reacție și de verticalitatea cu care luăm poziție față de ce se întâmplă în jurul nostru.
Despre cealaltă Biserică din Plaiul Nucului am scris mai demult.
