Despre familii şi copii

6 minute read

Nu ştiu cum se face că la zoso găseşti o cantitate incredibilă de comentarii ale unor oameni care habar nu au pe ce lume trăiesc. Există, bineînţeles, şi trolling, însă pe lângă asta sunt comentarii care exprimă ceea ce oamenii chiar gândesc. Cum a fost, de exemplu, şi ăsta de care vorbeam aici.

Prima reclamă la Dacia Lodgy - 17 comentarii

Prima reclamă la Dacia Lodgy - 17 comentarii

Ei bine, de ce zic că în comentariile acolo nu există numai trolling? Pentru că şi în viaţa cea de toate zilele găseşti oameni cu aceleaşi idei, cu aceleaşi preconcepţii, cu aceleaşi frustrări, care fac aceleaşi comentarii. Oameni destul de limitaţi, extremişti, care încearcă să-ţi pună la zid o idee pe care o emiţi fără să o înţeleagă, fără să o analizeze, fără să se adâncească în a găsi partea constructivă din toată treaba.

Azi despre familie şi copii. Sunt oameni care sunt total împotriva întemeierii unei familii, împotriva căsătoriei, împotriva conceperii de copii. Nu-i nicio problemă aici, fiecare are propria idee despre viaţă şi cum ar trebui să şi-o trăiască. Însă problema e că sunt vehemenţi. Sunt extremişti şi caută cu orice preţ să te convingă că dacă nu eşti de acord cu ei pe tema asta eşti un prost şi nu înţelegi nimic, eşti un fraier şi lasă că o să vezi tu ce te aşteaptă dacă nu-i asculţi. Aici chiar am o problemă. Am o problemă cu oamenii radicali şi vehemenţi, oamenii care nu ascultă, care se grăbesc să nu gândească, care nu înţeleg că nu toţi pământenii sunt ca ei, că au alte priorităţi, că-i bucură alte lucruri, că visează la alte lucruri, că-şi doresc alte lucruri. Am o problemă cu oamenii care încearcă să-ţi închidă gura doar ca să nu-i contrazici, doar ca să fii cu orice preţ de acord cu ei. Cu oamenii care, nu se ştie din ce motiv, nu vor să înţeleagă că nu poţi aduce pe toată lumea la un numitor comun, nu-i poţi băga pe toţi în aceeaşi oală, nici măcar în glumă.

Oamenii din categoria de mai sus nu înţeleg încă un lucru: faptul că nimeni nu deţine adevărul suprem pe pământul ăsta. Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu ştie cu siguranţă cum ar trebui trăită viaţa, în ce ar trebui să crezi, cum ar trebui să te comporţi cu cei de lângă tine, dacă există Dumnezeu sau Big-Bang sau nu, dacă vine Apocalipsa sau nu, dacă vom putrezi în Iad sau în pământ şi aşa mai departe. Nimeni nu ştie nimic în pofida faptului că unii au impresia asta. Aşa că fiecare face ce ştie şi ce poate, fiecare crede în ce-l taie pe el capul, fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum vrea şi cum crede de cuviinţă. Aici îi frumosul, în faptul că nimeni nu trebuie să te constrângă să-ţi trăieşti viaţa într-un anume fel; eşti liber să faci ce vrei, atât timp cât respecţi nişte reguli de bază, de bun simţ. Fiecare e propriul său stăpân şi fiecare-şi poate face, dacă vrea, o religie proprie şi un Dumnezeu propriu în care să creadă – e ok asta, atât timp cât nu omori copii pe stradă şi nu faci rău societăţii. Deci adevărul atât de propovăduit de toată lumea de-a lungul istoriei e relativ, nu-i universal. Să înţelegem asta şi să trăim în pace până la adânci bătrâneţi.

Aşadar, îndemn spre toleranţă şi spre ascultarea mai adâncă a celui de lângă tine. Fiecare om face ce vrea şi ceea ce-l împlineşte, nu trebuie să-l constrâng eu să trăiască după bunul meu plac.

Acum să-ţi zic şi eu părerea mea despre familie şi copii. Eu cred că nimeni nu îşi întemeiază o familie dintr-o plăcere enormă, constantă şi continuă care te duce în al nouălea cer. Nu cred în al nouălea cer, există un singur cer. Nimeni nu face copii din aceeaşi plăcere inocentă, perpetuă, dintr-o împlinire super-mega-incredibilă. Să ai o familie şi copii poate să fie cea mai mare problemă a ta pe care ai putea-o avea la un moment dat. Să ai familie cu copii e un lucru foarte greu care-ţi cere mult timp, multe sacrificii, multe compromisuri. Când ai o familie ai nişte suflete de care te legi pe viaţă şi de care eşti pe deplin responsabil. Să ai o familie înseamnă o responsabilitate enormă, iar lumea e plină de oameni care se tem de responsabilităţi ca dracul de tămâie. Trebuie să-ţi asculţi şi ajuţi nevasta, trebuie să-ţi educi copiii şi să fii lângă ei când au nevoie de tine. Eu am o regulă fundamentală în care cred şi pe care mi-am însuşit-o încă de mic copil: orice om de pe planetă trebuie să ofere copiilor mai mult decât a avut el în copilărie. Iar aici nu mă refer numai la lucruri materiale, ci şi la educaţie, la crearea unei conştiinţe, la crearea unui eu complet şi neciobit. Poate suna pompos şi utopic, însă cine are urechi de auzit va înţelege. Cred că regula asta e cheia către o lume mai bună, o societate mai deschisă şi oameni mai mulţumiţi (substitui mai tot timpul conceptul de fericire cu cel de mulţumire).

Ca să revenim, cred că lumea îşi face o familie pentru că gândeşte în perspectivă (sau aşa ar trebui să se întâmple). Un om care vrea familie şi copii ştie pe ce nisipuri mişcătoare stă momentul prezent şi ştie că nu va fii mereu tânăr. Va îmbătrâni, se va ramoli şi nu va mai avea putere. Va deveni bolnav, va avea nevoie de îngrijire şi de cineva care să-l asculte, de cineva care să-l viziteze, de cineva cu care să schimbe o vorbă. Tinerii vor râde de ce zic, dar oamenii trecuţi peste o vârstă şi bătrânii vor înţelege perfect ce vreau să zic şi-mi vor da dreptate. Oamenii se gândesc prea puţin la bătrâneţe, de aceea iau decizii proaste şi nu ştiu să gândească pe termen lung. De aceea se pripesc să afirme că familia şi conceperea copiilor e o prostie, pentru că habar nu au ce vremuri grele ne aşteaptă pe toţi, pe fiecare dintre noi. Vom îmbătrâni, tot timpul se întâmplă asta, şi vom avea nevoi sociale (şi nu numai) mai puternice decât în tinereţe. Iar un bătrân fără nimeni aproape şi fără nici un copil care să-l viziteze e un om sortit Iadului pe pământ. Iadul pe pământ există şi e al acestor oameni singuri pe lume. Bătrânii uitaţi de toată lumea şi nebăgaţi în seamă reprezintă imaginea cea mai fidelă a conceptului de om trist. Un om trist este un om singur pe lume.

Veţi înţelege, oameni despre care vorbesc, mai târziu şi veţi plânge amarnic pe ideile grăbite şi greşite care v-au însoţit tinereţea. Veţi deveni senili şi lumea vă va urî pentru că veţi deveni foarte nesuferiţi şi frustraţi. Oamenii singuri sunt frustraţi, certăreţi şi nodpapurişti. Sunt sigur că măcar o dată ai cunoscut un bătrân singur şi nesuferit. Era nesuferit pentru că n-avea pe nimeni cu care să se certe schimbând o vorbă. Veţi înţelege.

Sfatul meu, în final? Făuriţi familii, faceţi copii; asumaţi-vă responsabilităţi, nu vă temeţi. Să ai o familie e cel mai greu lucru posibil, iar mamele mă vor înţelege cel mai bine. Să ai câţiva copii pe cap, zi şi noapte, e de multe ori a pain in the ass. Însă, întreb: ce te-ai face fără ei? Acum şi mai târziu?

Updated: