Cum l-am bătut pe tata

3 minute read

Nu susţin şi nu vreau să încurajez violenţa în familie. Nu aduce nimic bun şi creează cicatrici adânci pentru copiii acelei familii, copii care vor fi afectaţi pe veci de lucrurile urâte întâmplate. Există soluţii paşnice pentru probleme, există posibilitatea de a discuta lucruri şi de a se ajunge la un compromis pentru orice problemă familială.

Acestea fiind spuse, să-ţi povestesc o păţanie pe care am avut-o copil fiind 🙂 E exagerat să spun că a avut vreo legătură cu violenţa în familie, însă e relevantă pentru omul care sunt acum. Când eram mic îmi plăceau foarte mult arcurile alea făcute dintr-un băţ de salcie şi-o sfoară. Fabricam săgeţi din diverse nuiele şi şfichiuam toată ziua după vreo pasăre care niciodată nu se lăsa doborâtă. Mai mult aveau de suferit animalele ogrăzii pentru că erau cel mai des folosite ţinte. Se făcea că aveam eu un arc foarte bun, foarte frumos, proaspăt făcut de tata. Eram mândru de el, iar seara, după ce terminam debandada, îl puneam în locul lui special de după cutia de lemne de foc.

Într-o seară se făcea că era caterincă prin casă. Veniseră nişte rude de pe la oraş, iar eu mă dădeam în stambă umblând încoace şi încolo. Vrând să facă o glumă (care s-a dovedit a fi proastă) tata se repede şi-mi trage c-o mână pantalonii în jos. Dacă n-ai trăit la ţară probabil nu ştii că asta-i o glumă des întâlnită pe-acolo; ţac-pac unul îi trage pantalonii în jos altuia când e mai puţin atent. Şi-mi trage mie tata pantalonii în jos. Umilit până peste limite şi ruşinat faţă de lumea care era în jur şi care se prăpădea de râs, îmi trag pantalonii repede în sus. Mă reped spre arc (pe-atunci îi ziceam harc), îl apuc c-o mână de-un capăt şi, precum Greuceanu paloşul, îl învârt odată în aer şi-l îndrept rapid spre capul tatei trăznindu-l drept în creştet. L-am pălit tare, cu toată forţa pe care umilinţa mi-a adus-o-n braţe în acel moment, răzbunându-mă cât de crunt puteam. Lumea a înmărmurit, tata şi-a pus mâinile-n cap de durere şi le-a ţinut ceva timp aşa. Nimănui nu-i venea să creadă ce s-a întâmplat. Eu priveam contemplativ urmarea scenei, mulţumit de ce făcusem, indiferent dacă o posibilă papară sănătoasă nu era exclusă. Până la urmă o meritase, pentru că nu-i făcusem nimic să mă umilească aşa, îmi ziceam, n-aveam nicio vină, iar dacă-mi luam papara mă ofticam pe o lume prea rea în care trăiam, suportând un martiriu pentru toţi copiii umiliţi din lume.

Continuarea a fost demnă de încheierea unei nuvele: personajele şi-au învăţat lecţia, cel principal a trecut de conflictul iniţiatic, iar lumea a devenit mai bună. Tata şi-a primit pedeapsa şi nu m-a bătut. Însă s-a repezit spre arma albă folosită împotriva lui şi a făcut-o bucăţele mici, mici, văitându-se în acelaşi timp de durere. Nu-i chiar confortabil să primeşti un băţ în cap, totul calculat cu o precizie matematică şi-o rapiditate nemaiîntâlnite; îl nimerisem fix pe mijloc, dar fix. N-a apucat să reacţioneze, să se ferească, să se apere. L-am executat direct, scurt şi la obiect.

Scena a rămas memorabilă şi e des povestită la un pahar de rachiu. Toată lumea şi-a învăţat lecţia: tata să nu mă subestimeze, iar eu să nu mai atac, pentru că se puteau întâmpla lucruri mai nasoale decât un zbenghi în creştetul capului. Mi-a părut rău de arc, îmi plăcea. Dar am conştientizat că pieirea lui a fost pentru o cauză nobilă şi că a participat activ la lucrurile pe care le-am învăţat atunci. Probabil arcul care a schimbat cel mai mult lumea… ca să închei în spiritul reclamelor de la Heineken.

Updated: