Autismul e treaba mea

Pentru mulți dintre noi autism e un concept undeva departe. Știm că-i rău, ca multe alte lucruri pe lumea asta, o altă condiție din multe altele care afectează oameni fără vreo vină. Undeva în minte avem o găleată în care punem toate problemele de care auzim, de care ne temem, despre care nu vrem să vorbim din cauza unui soi de superstiție: nu vorbi despre ea că ți se întâmplă. Autismul e un subiect tabu și n-ar trebui să fie așa.

Mut oleacă macazul. Am citit recent o știre, se face că în Nigeria niște extremiști au răpit un grup de fete de la o școală și le-au dus cine știe pe unde. Multe ajung sclave, multe ajung în căsătorii forțate, toate abuzate și fără libertate. Părinții s-au coalizat împotriva statului și a poliției care nu fac mare lucru pentru a rezolva situația asta. În final era o declarație a unui părinte: cum te-ai simți să știi că unul din copii este al tău? Hm? Așa e și cu autismul. Nu prea ne pasă despre oamenii afectați de el, atitudinea default e să ignorăm, să ne facem că nu auzim (nu-i ironic?), că nu știm nimic și că n-are legătură cu noi. Dar cum ar fi ca la un timp după bucuria nașterii propriului copil să descoperi că suferă de autism? Pentru un părinte o astfel de veste e un chin nedrept, o condamnare, un prag ascuns de care te împiedici și cazi, dar totuși o responsabilitate mare. E o sarcină grea, o menire: trebuie să rezolvi situația care ți s-a dat pentru că e vorba despre propriul copil, despre mogâldeața aia care nu are nicio vină. Și închipuie-ți că fiecare copil care suferă de autism are drept părinți astfel de oameni care au primit această responsabilitate nedorită de nimeni. Sunt niște oameni mari.

Când eram în Cotroceni stăteam într-un apartament cu două camere cu niște prieteni. Andreea lucra cu copii cu autism și așa am aflat dedesubturile acestei condiții, momente din viața copiilor, a părinților, a terapeuților și, în general, ce este tulburarea asta. Și poate și asta a fost un declanșator care m-a făcut să nu ignor lucrurile dubioase care se întâmplă pe lângă mine, să nu mă ascund, să nu mă fac că nu știu și că nu-i treaba mea. E treaba mea. Multe lucruri nașpa din România asta reprezintă treaba mea. Nu e o alegere, consider că e ceva ce mi s-a dat. Așa cum acestor părinți li s-a dat beleaua asta fără să vrea, așa mie mi s-a dat o țară care nu merge așa de bine, care-i măcinată de corupție și divizare. Părinții nu refuză să-și vindece copiii, așa că nici eu n-am să refuz să vindec România așa cum voi putea, că-i a mea și eu-s al ei. N-ar strica, poate, să te implici și tu pe ici pe colo și să schimbi ceva. Hai să-ți fac o recomandare.

Cu toate că pare că nimeni nu vrea să aibă de-a-face cu autismul, sunt oameni în România care asta și-au ales în viață, să lupte ei înșiși cu răul ăsta și să-i ajute pe părinți și pe copii să treacă prin asta către o recuperare. Pentru că vindecarea este posibilă, însă presupune eforturi imense. New Odyssey este un grup de profesioniști certificați care face exact asta. Folosindu-se de tehnicile şi procedurile ABA, ajută copiii să-și îmbunătățească abilitățile lingvistice, de auto-servire, motricitate, de interacțiune socială, dar și părinții să se descurce și să continue recuperarea pe cont propriu. Recent s-au înscris cu un proiect în Țara lui Andrei: vor să facă o platformă online care să ofere gratuit informații concrete, resurse, tehnici, recomandări pentru părinții ai căror copii suferă de autism. Cel mai mult vor fi ajutați acei părinți care nu-și pot permite financiar un program educațional individual complet, dar nu numai. E nevoie de așa ceva, pentru că în ultimii 10 ani incidența cazurilor a crescut cu 100%. E alarmant și e foarte important ca diagnosticarea să se facă timpuriu. De exemplu dacă ea se face între 18 și 36 de luni șansele copilului de a dobândi abilități pentru o viață independentă cresc cu 47%. Pentru acest 47% eu cred că ar trebui să facem orice posibil, iar platforma asta ar putea ajuta foarte mult.

Nu știu dacă știi cum funcționează selecția proiectelor înscrise în Țara lui Andrei… pe scurt: există o parte de votare și o parte de jurizare, cam cum a fost când am participat eu la concursul ăla de pe blogul lui Petreanu. Unde poți ajuta chiar și tu este la partea de votare, care se desfășoară până pe 15 mai. Crezi că poți face măcar atâta lucru pentru copiii și părinții despre care am vorbit? Eu cred că da, cred că mai este ceva uman și ceva civic în fiecare dintre noi.

Votul presupune crearea unui cont pe taraluiandrei.ro, dar nu-i așa tragic, acolo mai găsești multe alte proiecte și cu siguranță vor mai exista sesiuni de votare sau implicare în viitor, contul s-ar putea să te ajute și pe tine. Eu mi-am făcut și am să mai frunzăresc site-ul ăsta. Am găsit acolo și alte motive să cred că România se schimbă, că oamenii fac lucruri ca să fie mai bine aici în loc să se plângă că totul merge prost. Dacă n-o să mai fim atât de divizați și dacă o să punem fiecare mâna acolo unde e nevoie s-ar putea să avem și surprize plăcute în țara asta. Eu le descopăr pe zi ce trece, iar asta mă bucură și mă motivează.

Hai, votează proiectul, nu uita că autismul e treaba ta și, mai ales, România asta e treaba ta.