Rânduri pentru cel plecat

2 minute read

Am urmărit parcursul bolii lui Mădălin Răduță și am fost impresionat la momentul respectiv de solidaritatea oamenilor din jurul său, de efortul comun care s-a realizat, de suma de bani strânsă. În ciuda tuturor acestora el a pierdut lupta, cred că am scris la momentul respectiv despre asta. El nu mai e, însă cred că ne-a dat mult de gândit celor ce i-au cunoscut povestea și celor care au sperat alături de el.

Poate cei mai mulți au fost dezamăgiți de destinul ăsta care nu ține cont de dorințele atâtor oameni. Cred însă că mai sunt pe-aici oameni pentru care traseul lui Mădălin a fost revelator, mai ales cei care n-au fost din familie și n-au simțit durerea direct. Acești oameni au putut să vadă imaginea de ansamblu, acest spectacol nedrept al vieții și asta, poate, le-a deschis ochii mai mult. E important să fim recunoscători pentru ce este acum și aici, e important să stăm unii lângă alții și să ne susținem, e important să încercăm chiar dacă șansele-s mici. Când auzi de cancer asociezi această boală cu eșecul, cu neputința. Asta nu înseamnă sfârșitul, ci poate un prag obligatoriu de trecut. E greu să scoți ceva bun din asta, însă sigur stau ascunse undeva lucruri bune, lucruri de învățat, lucruri pe care nu le-am fi descoperit altfel.

Fiecare experiență trebuie să ne învețe, să ne facă mai receptivi la ceea ce se întâmplă pe lângă noi. Și, în final, să ne facă să ne întrebăm: cum să-mi trăiesc viața, ce să fac mai departe, ce însemnătate au toate astea, care-i rolul meu în piesa asta, cum să abordez ceea ce mi se întâmplă, în ce măsură pot să schimb lucruri și cum pot fi împăcat cu asta. Împăcat mi se pare un cuvânt atât de frumos, doar pentru că e atât de rar și atât de greu să-l experimentezi, să-l simți. Împăcat, recunoscător, deschis. Să treci prin lucruri alături de aceste trei stări, poate asta e ceea ce ar trebui să încercăm să facem.

Am intrat zilele astea pe blogul lui Mădălin. Raluca încă mai scrie acolo, din când în când, adresându-i-se, povestind. Mi se par foi dintr-o carte al cărui autor a înțeles ce are de făcut, mărturii ale unei vieți paralele. Când cel de lângă tine dispare brusc începi să trăiești o viață paralelă cu cea pe care credeai că o să o trăiești, o viață pe care nu o așteptai, la care nu te-ai fi gândit. Și totuși e acolo, ea te-a ales pe tine și nu tu pe ea și așa va fi de acum încolo. Singura modalitate de a merge mai departe e să înțelegi ce ți se întâmplă și să vezi cum poți fi împăcat cu asta. Până la urmă ai făcut tot ce a trebuit și a fost necesar să faci. Ce este mai departe ține de necunoscutul pe care tot încercăm să-l definim de câteva milenii încoace și tot nu reușim.

Updated: