Andrei Pleşu

De Pleşu îmi place pentru că e un om calm. E calm în mişcare, în vorbă şi scris. În plus mi se pare că are şi o inteligenţă populară, românească, mai mult decât alţi oameni de carte de-ai noştri. E un om cald, tolerant. Este ceea ce este în adevăratul sens al cuvântului, fără a încerca să pară ceva în plus, fără a încerca să tragă de fraze. Am văzut un episod din emisiunea pe care o face/făcea cu Liiceanu şi mi-a plăcut tare mult de el şi atunci.

Ca să revin un pic la realitatea românească de zilele astea, recomand un articol de-al lui Pleşu în care pomeneşte şi de recenta întâmplare cu Huidu, “Despre compasiune”. Citiţi-l pe tot.

“[…] În fond, ceea ce mă nelinişteşte este boala sinistră pe care astfel de întîmplări o scot la iveală într-o societate bolnavă: pe de o parte, disponibilitatea faţă de ură, resentiment şi atac, iar pe de alta, opacitatea cronică la compasiune. Incapacitatea vicioasă de a te îndura de aproapele tău […]”

Acum există şi un risc pe care mi-l asum: acela de a ridica în slăvi o calitate care oricum se întâlneşte la toţi bătrânii 🙂 Bătrâneţea, cred eu, îi face pe oamenii inteligenţi să se calmeze. Ce rost ar avea să nu fie aşa? De asta cred eu că îşi are şi bătrâneţea rolul ei, acela de a pregăti un trup obosit pentru nemişcare. Pentru că aşa cum totul se prea poate să fi început cu “să fie lumină” şi zvâcnire din neant, la fel se poate şi termina cu un “să fie întuneric” şi oprirea tuturor surselor de zvâcnire. Ce rost ar avea să nu fie aşa?