De la Andrei Pleşu citire

6 minute read

Zilele trecute, după ceva timp de când nu am mai citit decât ziare, am terminat şi eu de citit o carte. Carte, nu e-book. „Jurnalul de la Tescani” al lui Pleşu a fost o adevărată plăcere pe care am frunzărit-o, savurat-o şi urmărit-o cap – coadă. M-a prins, a fost pe lungimea mea de undă, nu teorie plictisitoare, ci „fragmente”, vârfuri de idei.

Îmi propusesem să fac o listă de citate pe care să o împart cu voi, dar… sunt prea multe de scris, de zis, de povestit şi analizat. Citiţi cartea mai bine. O să vă placă. De fapt.. n-am de unde să ştiu dacă o să vă placă, mai bine v-o recomand şi atât decât să săriţi apoi că nu a fost o carte bună. Mi s-a mai întâmplat. Oamenii sunt diferiţi, iubesc în stiluri diferite (ştiu, nu are legătură cu subiectul, dar o să vă povestesc poate altădată despre asta) şi îşi doresc lucruri diferite.

Vă voi arăta totuşi un pasaj care mi-a plăcut mult şi cu care sunt cam de acord. Despre religie şi perceperea lui Dumnezeu. Lectură plăcută:

„Gîndul suprem pe care l putem gîndi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu l putem gîndi pînă la capăt. Există o disproporţie uriaşă între înzestrarea noastră curentă şi anvergura acestui gînd. Miraculos e pînă şi faptul că realizăm această disproporţie. Aşa stînd lucrurile, îmi pot imagina patru soluţii posibile în relaţia noastră (mentală) cu Dumnezeu:

I Întrucît Dumnezeu nu îmi e dat ca atare de experienţă şi scapă, în egală măsură, cuprinderii mele intelectuale, e inutil să l iau în discuţie. Fac, deci, abstracţie de ipoteza existenţei lui, ca de o ipoteză cu care nu pot lucra. Refuz să manipulez imponderabile şi să construiesc pe inefabil. Corect este să mă ocup strict de ceea ce cade sub incidenţa puterilor mele reale. Soluţia aceasta nu e, propriu zis, atee. Ea nu exclude existenţa lui Dumnezeu. Se mulţumeşte doar să nu o includă, invocînd „onestitatea“, „bunul simţ“, „simţul măsurii“, pe scurt, un soi de umilitate raţionalistă, care nu aspiră la performanţe imposibile. E soluţia intelectualului „luminat“, a filozofului „realist“, care „îşi cunoaşte limitele“ şi nu înţelege să şi le depăşească

II Întrucît Dumnezeu se refuză facultăţilor mele cognitive, consimt să mă raportez la el numai şi numai pe calea credinţei. La ce bun să atac mental o temă care transcende mentalul? Mă resemnez în postura credinciosului care răspunde tuturor întrebărilor printr un citat din textele revelate. Nu analizez, nu interpretez; în definitiv, nu gîndesc. Căci risc să greşesc ori de cîte ori abordez cu puterile mele mărginite un domeniu prin definiţie nemărginit.

E soluţia pietismului curent, care şi a inventat maxima: „Crede şi nu cerceta!“. Înţeleasă în acest context, credinţa e pură pasivitate, abdicare de la inteligenţă, livrare de sine dinaintea unui adevăr resimţit ca prestigios tocmai întrucît e nedemonstrabil.

III Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecată leneşă, dacă nu o declaraţie de prostie. Dumnezeu e, într adevăr, gîndul cel mai greu de gîndit, dar El nu e de negîndit. Dacă sînt alcătuit „după chipul şi asemănarea Lui“, atunci trebuie să dispun de capacitatea de a L cunoaşte. Dacă pot să-L concep, trebuie să L şi înţeleg. Intelectul e un dar dumnezeiesc care, bine antrenat, poate lumina orice mister, chiar şi misterul suprem. De fapt, nu există mister, ci doar secret, teritoriu camuflat, încă nedezvăluit, dacă nu chiar ascuns în mod intenţionat, pentru a nu sminti minţile şubrede. Conţinutul credinţei poate însă deveni conţinut al unei „ştiinţe“, fie la sfîrşitul unui intens efort individual, fie, măcar, la sfîrşitul unui efort treptat, colectiv, care se acumulează în „tradiţie“.

Aceasta este, într-o variantă schematică, fireşte, soluţia tuturor ezoterismelor, de la cele de rang inferior (teosofia modernă) la cele subtile (tip Guénon). Ele etalează, cu nuanţe felurite, un tenace optimism gnoseologic, o nesfîrşită, luciferică, încredere în capacităţile aparatului nostru de cunoaştere şi, nu în ultimul rînd, un impetuos (chiar dacă disimulat) orgoliu. Paradoxul ezoterismului constă, îndeobşte, în faptul că, vorbind mereu despre „adevăruri ascunse“ (distincte de cele „exoterice“), el culminează într un amplu efort de divulgare, de aducere a „ascunsului“ în „vileag“.

IV Creatorul e, într adevăr, o mărime fără comună măsură cu creatura. Nu pot spera să acopăr integral sfera Fiinţei supreme. Dar e tot atît de evident că nu ştiu a priori cît de departe pot merge în încercarea mea de a mă apropia de Ea. Desigur, numai Dumnezeu se poate cunoaşte pe Sine. Dar dacă am, in intimo meo, o sămînţă de divinitate, Dumnezeu se poate reflecta în ea, cunoscîndu Se astfel pe Sine, în propria Sa oglindire. Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămîne inabordabil. El e, prin definiţie, o instanţă solicitantă, provocatoare, absorbantă. Iar inteligenţa nu e o facultate mai puţin nobilă decît afectul, sau smerenia, sau decît oricare alte facultăţi omeneşti. Tensiunea activă spre Dumnezeu ţine de statutul ontologic al creaturii. Mi se cere, deci, să nu uit că am de a face cu un dat infinit (şi, ca atare, de neposedat), dar să mă situez faţă de el în postura efortului plin de speranţă: să mi valorific maximal capacităţile, pentru a mă apropia de Dumnezeu cît mai mult cu putinţă. Pe scurt, e vorba a lua imposibilul ca ţintă, ştiind că e imposibil: a gîndi la limita puterilor tale de gîndire, a încerca să pricepi la limita puterilor tale de pricepere. A fi într o harnică ofensivă, fără iluzii, dar plin de încredere. Efortul şi îndrăzneala sînt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale. Efort şi îndrăzneală, fără conştiinţa transcendenţei divine — duc la suficienţă gnoseologică, sau la juvenile exaltări prometeice. Conştiinţa transcendenţei divine, fără exigenţa efortului şi a îndrăznelii — duce la agnosticism sumbru, la pietism obscurantist.

În fond, problema se pune la fel în plan ascetic şi etic: Dumnezeu îmi cere mereu o performanţă care mă depăşeşte (vezi predica de pe munte). Orice credincios ştie că nu va fi niciodată — în planul virtuţii — la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gîndeşte să abdice de la efortul ascetic, sub cuvînt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvîrşire, ştiind bine că n o voi dobîndi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s ar mîntui.

Şi, de altfel, nu constă credinţa tocmai în miza pe imposibil şi în încredinţarea că nu faci nimic neasistat? Că, prin urmare, dat fiind ajutorul neîntrerupt care ţi se acordă, poţi avea o şansă pînă şi în cele mai utopice întreprinderi?

Dintre cele patru soluţii, cea mai tristă e prima. Ea e un mod de a opta pentru accesoriu, de teamă că pentru cele esenţiale n ai instrumentar. Nenumărate pierderi de energie intelectuală se datorează difuziunii, în ultimele veacuri, a unei mentalităţi de abandon cognitiv, de prudenţă vulgară care îşi ia, pe deasupra, aerele inteligenţei eficiente. Teama de risc, sau de ridicol, adormirea simţului metafizic, sleirea intelectului şi mediocritatea vieţii sînt, toate, fenomene colaterale ale acestei mentalităţi.

Soluţia a doua e, în chip explicabil, soluţia preferată de Biserică, de teama soluţiei a treia. Ea pare potrivită cu masa credincioşilor care trebuie ferită mai curînd de excesul orgoliului, decît de acela al umilităţii. Nu e mai puţin adevărat că soluţia a doua e responsabilă, mai ales în zona ortodoxă, de o anumită delăsare intelectuală, de stereotipia răspunsurilor, de blocarea angajării cognitive în favoarea „trăirilor“ vagi, incapabile să se exprime şi să iradieze.

Soluţia a treia e primejdia latentă a spiritului apusean, pe linia scolastică, de la Anselm de Canterbury la Teilhard de Chardin. (Nu întîmplător Guénon citează abundent din scolastici.)

Cea mai adecvată îmi apare soluţia a patra, cu condiţia să se găsească, astăzi, destui intelectuali credincioşi şi îndrăzneţi care să şi asume pariul ei”.

Updated: