Viaţa cu un balon spart

1 minute read

Într-o zi eram în metrou în drum spre casă. În faţa mea stăteau o mamă şi fetiţa ei. Cea din urmă avea un balon cu care se juca de zor, studiindu-l şi întorcându-l pe toate părţile. Incredibil câte forme poate să ia un balon în mâinile copiilor: de la broască la avion trecând prin *maşină, *balonul devine un cameleon al imaginaţiei lor.

La un moment dat, predictibil, balonul se sparge ne-mai-suportând atâtea forme pe care trebuia să le ia. Fetiţa se uită nedumerită la “mortăciunea” care a rămas în urma fabulosului instrument, neînţelegând ce nu i-a convenit obiectului. Lumea îşi întoarce capul către locul cu pricina, unii speriaţi, alţii ştiind ca ăsta era lucrul inevitabil care oricum s-ar fi întâmplat odată şi odată. Fetiţa îi vede. Curioşi, pătrunzători, insensibili, cu ochii pe ea şi ceea ce rămăsese din balonul ei. După câteva secunde de rezistenţă în faţa presiunii ochii i se micşorează şi începe să plângă. Mama intră în acţiune şi o linişteşte.

Nu de eşec ne temem, ci de faptul că alţii l-ar putea observa, conştientiza şi asocia cu cel care l-a provocat. De privirile lor, de ce-ar putea să gândească, de imaginea “pătată” pe care am putea-o căpăta în urma eşecului. Aşa cum nu ne e teamă de faptul că am greşit săvârşind o nelegiuire, ci de poliţie şi pedeapsa pe care am putea-o primi.

Suntem egoişti când un apropiat moare. Nu ne interesează mortul, ci că am devenit cu un om mai singuri.

Updated: