Viaţa ca o insulină

O mare parte din viaţa nu prea lungă pe care am trăit-o până acum am crezut că omul el aşa de capul lui n-are nici un sens pe pământul ăsta. Pur şi simplu nu are cum să atingă acea stare de imponderabilitate mulţumitoare, de detaşare, de fericire despre care se tot vorbeşte. Acea iubire nebună sau bucurie nesfârşită – nu ştiu dacă există aşa ceva, probabil că nu. Există lucruri temporare şi poezie şi literatură şi imaginaţie şi da, pasiune, dar mai departe? Dacă tragi linie nu te alegi cu nimic, pentru că odată trecute, evenimentele de însemnătate s-au dus şi duse-s.

Scopul omului e să supravieţuiască; cineva zicea că iubirea e adevărată dacă-i supravieţuieşti. Adevărul e că trăim o luptă continuă după care nu urmează linişte sau premiu, ci… nimic? Nu urmează nimic, totul e o luptă continuă, perpetuă. Ai zice că mă contrazic pe undeva, dar oare nu-i oare posibil ca gura spurcată a Evei chiar să fi muşcat mărul ăla care ne-a adus aici, în viaţa de toate zilele? Mă, ceva-ceva tot e acolo; om fi avut la un moment dat starea de fericire şi mulţumire, dar s-a dus lăsând loc unui fel de vid pe care n-ai cum să-l umpli niciodată. Suntem mereu goi pe dinăuntru, orice s-ar zice, şi goi vom rămâne. Scopul e să trăim şi-aşa 🙂

E dubios. Viaţa asta-i dubioasă dacă stai să te gândeşti la ea. Mai bine n-o face dacă poţi. Eu nu pot, am acest viciu al scormonirii, al căutării de care probabil e prea târziu ca să mai pot scăpa. Al nemulţumirii. S-ar putea însă… da, e o şansă să treacă, am mai văzut la alţi oameni. Odată ce creşti, ce te amesteci cu lumea, căutarea se mai diminuează, se rotunjeşte pe la colţuri. Poate pentru că nu mai ai timp de aşa ceva, ai timpul ocupat, acoperit de lucruri care trebuie făcute.

Ducem o viaţă tristă, dincolo de amăgirile şi iluziile de care ne tot lovim ca pietrele râului. Suntem trişti pentru că asta-i menirea noastră, să nu găsim. Vezi pe cineva râzând? Vezi de treabă, are el nopţile lui şi ştie el ce-i în sufletul lui pe-ntuneric, când luminile se mai duc şi nu-i mai vede nimeni faţa. Capul lui cade atunci în palme şi ochii scormonesc şi mintea caută. Corpul îi e neputincios şi l-ar bate pentru că nu-l ajută, ci numai cere şi urlă şi ţipă isteric să-i asiguri continuitatea. Toate urlă la tine de parc-ai fi Dumnezeul lor, urechile-s căscate să audă tot şi nu s-ar închide nici de-ale dracului, pentru că aşa-s făcute, să audă tot şi să sufere, să se chinuie şi să trimită suferinţa mai departe-n tot corpul şi din corp în minte în valuri şi valuri. Ne injectăm zilnic cu viaţa ca o insulină şi mai departe nu-i nimic.

Suntem nişte neputincioşi, unii mai slabi ca alţii. Abia ne ţinem pe picioare până când eventual cădem. Aici am ajuns şi de-asta, da, de-asta spun cu mâna pe inimă că am găsit secretul vieţii omului. Secretul e că menirea noastră ca oameni e să avem grijă unii de alţii. Pentru că avem nevoie ca să-i supravieţuim supravieţuirii. Caută pe cineva şi ai grijă de el. Salvează-te din timp de chinul căutării şi fă asta: ai grijă de cineva. Fii acolo pentru el şi dă-i o mână când are nevoie. El va face la fel. Pentru că asta-i menirea noastră, să avem grijă unii de alţii. Altceva nimic.