Un necunoscut te pândește

Cred că toată lumea a observat că zilele astea a început școala. Copiii au împânzit iar străzile orașului, iar florăriile au avut activitate intensă, mamele au devenit entuziasmate, lumea s-a bucurat și s-a plâns de evenimentul ăsta deopotrivă, așa cum se întâmplă de obicei. Unii au devenit nostalgici, alții banali, iar alții poate nu mai simt nimic în legătură cu asta, deși it’s better to feel pain than nothing at all.

Aveam un interviu în dimineața în care a început școala iar. Am trecut pe la Victoriei și m-am oprit prin Kiseleff ca să mă aerisesc și să-mi mai notez una-alta. Roiuri de copii gălăgioși împânzeau cotloanele trotuarelor și-și aranjau hainele și frizurile. Oare sunt conștienți copiii ăștia de ce li se întâmplă? Oare știu că vot tânji, cel mai probabil, după zilele astea toată viața? Că-și vor aduce aminte iar și iar de chiar ziua de azi și vor încerca să evadeze din viețile lor către altele, trecute? Că așa tumultoase cum li se par, viețile lor de acum sunt mai simple și mai lipsite de griji decât vor fi vreodată?

Necunoscutul ne paște la tot pasul și foarte rar suntem conștienți de ce ni se întâmplă, de ce e-n fața noastră și de ce am lăsat în urmă secunda trecută. Copii sau nu, suntem victimele propriilor limitări. Când devii conștient de ce ți s-a întâmplat, momentul ăla a și trecut demult, hotărât și neîntors, iar timpul s-a așezat pe el ca un praf înecăcios pe pervazul unei ferestre cu vopseaua scorojită. Trăim ca purtați de vând, aruncați în sus și-n jos, la stânga sau la dreapta, aparent fără direcție. Ea există, însă conștientizarea faptului e de cele mai multe ori târzie și, câteodată, nefolositoare. Deservește doar minții celei de pe urmă, iar probabilitatea de a reprezenta învățare de minte pentru viitor este sincer foarte fragilă.

Când conduci spre muncă sau seara spre casă, spre interviuri sau spre întâlniri, când împarți vrând-nevrând același metru pătrat cu alte persoane în metrou sau tramvai, știi de fapt ce ți se întâmplă? Prin ceața dimineții reușești să te recunoști și să te deosebești în marea de oameni care o ia mereu de la capăt? Vezi cum se scurge viața prin șanțuri și canale, pe lângă trotuare, pe lângă roțile mașinii, cum rămâne în urmă? Știi ce e cu tine, ce e cu ce ai lăsat acasă azi-dimineață sau aseară? Ești conștient de ce ți se întâmplă când zaci în clădirea ta de birouri pe scaunul tău confortabil sau cu capul în palme la fereastră? La biroul tău mai mult sau mai puțin încăpător? Târându-ți anevoios picioarele pe mochetă spre baie? Printre atâția și atâția oameni cu aceleași dileme sau necazuri sau gânduri care poate-i apasă?

Care să fie morala atunci, cum să închei ce-am scris? E de rău sau e de bine? Pune etichetă, Claudiu, bate-o concluzie în cuie, înfige o ștampilă și gata, treci la următoarele lucruri foarte importante pe care le ai de făcut azi și mâine, că doar n-o să lași posibilitățile deschise. Or să te devoreze și-o să-ți tulbure gândurile întotdeauna, o să revină iar și iar ca niște lupi flămânzi înconjurându-ți sania trasă de din ce în ce mai puțini câini. Dă cu ciocanul ăla, ce stai cu el în mână?

Morala ar fi că trebuie să șezi binișor și să cugeți, să meditezi la ce ți se întâmplă, să-ți iei timp cu tine însuți și să încerci pe cât posibil să conștientizezi ce se petrece cu tine, să vezi în ce direcție ți se scurg zilele. Cel mai probabil n-o să reușești în timp util, dar e unica soluție și cale de parcurs. Deconectează-te un pic și gândește-te la lucrurile pe care le faci și dacă ești tu cu adevărat în ele, dacă te definesc, dacă îți aparțin. Ieși afară și caută o bancă sau tolănește-te-ntr-un fotoliu sau aruncă-te-ntr-o grămadă de frunze că tot încep să se formeze zilele astea. Și gândește-te la tine și doar la asta, să-ți rămână-n minte de-acum încolo întrebarea „sunt conștient de ce mi se întâmplă”?

Eu așa am ajuns să-mi dau demisia și am descoperit că e foarte greu (dacă nu imposibil) să explic într-un mod practic, foarte pragmatic, de ce am făcut asta. Lumea se așteaptă să dai cu ciocanul ăla, să zici de salariu sau de șef sau de colegi sau de băi sau de proiect. Adevărul e că nici când îți dai demisia nu ești conștient de ce ți se întâmplă dar o simți acolo pe creier, știi că ăla e lucrul care trebuie făcut. Și-l faci dacă ești sincer cu tine, dacă te asculți și-ți acorzi un minim de încredere: I trust you on this one. Vorbeam într-o zi la telefon cu o fată de la o firmă de recrutare și mă întreba dacă nu a fost riscant ce am făcut (de obicei nu prea înțeleg ele treaba asta și trec peste). Ba da, tocmai de-asta am făcut-o, pentru că e riscant și pentru că nu există altă cale de a te cunoaște și de a merge mai departe, pentru că așa înveți, făcând-o și nu citind despre asta din cărți. Presupune o comunicare eficientă cu tine însuți și cred că o dobândesc din ce în ce mai mult, cred că încep să-mi dau seama cine sunt.

În rest… a început școala și la Liceul de Fantome, adică hala asta părăsită de lângă Carol, dintre Antefrig și Electromontaj: