Cu tunul pe vremurile moderne

Venisem cu treabă de pe la Ploștina și mă apucasem de tăiat niște lemne-n curte. Se apropia revelionul și voiam să simt și eu ca tot românul că am de toate-n casă, inclusiv lemne pentru sobă.

Mă odihneam lângă topor sau toporul se odihnea lângă mine, nu mai știu. Niște păsări se ciorovăiau prin prunii dezgoliți de frunze și zăpada firavă căzută de cu seară, iar pisicile vecinului îmi dădeau târcoale de departe. Sperau probabil c-am tăiat vreun porc. Stăteam așa, cugetând la nemurirea sufletului de țăran și la moartea satului românesc - c-așa-i cu oamenii, sufletul lor trebuie să supraviețuiască morții a ceea ce l-a creat. Și deodată s-a auzit:

BUUUUM. POOOOOC, BAAAAAAG!

Tunetele veneau ba de departe, ba de aproape. N-am avut cum să nu mă gândesc la vremuri de război. Primul război sau al doilea război, nu știu care-a rămas mai bine în memoria colectivă a mânzăleștenilor și lopătărenilor care s-au perindat pe aceste plaiuri și văi. Astfel de tunete vesteau că inamicul este în zonă, că bărbații s-ar putea să nu se mai întoarcă sau să vină invalizi pe viață. Însemna, uneori, că trebuie să-ți aduni catrafusele și să pornești la drum fără să știi când și dacă te poți întoarce.

În cazul meu erau doar pocnitorile unor copii, o chestie de amuzament pe care și eu o făceam la vârsta lor. N-am putut însă să-mi scot din cap imaginea războiului care a măturat și aceste plaiuri buzoiene prin tunete care semănau groaza. Mi-am adus aminte de un material înregistrat cu doamna Cecilia Petrescu de la Muzeul „Timpul Omului” din Mânzălești. Vă redau câteva fragmente pentru a vă ajuta și pe voi să nu scăpați de imaginea războiului și să apreciați timpurile pe care le trăim. Or avea și vremurile astea hibele lor, însă urgia războiului e ceva ce ne este străin. Și așa trebuie să rămână.

Dacă vreți să citiți mărturiile de război ale unei bucovinence vă recomand 20 de ani de Siberia, o carte scrisă de Anița Nandriș despre care am mai scris. Sau o puteți asculta aici: partea 1 și partea 2