Totul e la pământ

Ne-am obişnuit să ne spunem păsurile ca pe nişte scuze. Am ajuns să folosim pretexte ca să ne ascundem greşelile. Când au început să se întâmple toate astea? Ce înţelegem prin modernizare? Cum ne conservăm trecutul, aşa cum a fost el? *Cum nu murim *ca neam? Asta e întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună fiecare român în parte.

Cum nu murim? Întrebarea asta nu prea şi-a pus-o nimeni din cauza fricii inspirate de mituri şi laitmotive. La noi nimeni nu caută soluţii pentru nemurire pentru că li se pare imposibil să nu mori. Eu cred că nu ai cum să nu mori e o prostie; există veşnicie şi noi am cunoscut-o pe pielea aspră, românească, dintotdeauna. Nu poveştile din cărţile de istorie, ci oamenii rari pe care-i întâlnim prin colţuri de munţi vor ştii să ne arate asta. Ei sunt extraordinari, ei ştiu cum e să nu mori, cum e să ţii cu dinţii de ce ai în suflet, cum e să păstrezi şi să dai mai departe ceea ce e profund al tău: spiritul românesc cu bunătatea lui. Nu-i nicăieri decât aici, la noi.

În România totul e la pământ şi într-un sens bun. Suntem aproape de pământul nostru din care suntem siguri că am fost creaţi şi în care ştim sigur că ne vom întoarce. Ştim să-l ascultăm, iar el ne îmbrăţişează cu tot ce are. Suntem nişte animale sălbatice ale unui codru părăsit.

La noi sunt codri verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; La noi atâţia fluturi sunt, Şi-atâta jale-n casă.

Ciprian Porumbescu – Baladă pentru vioară şi orchestră