Teatrul vieții

Acum vreo câteva luni m-am apucat de un curs de teatru, după cum am mai scris aici, iar sâmbătă o să și joc în niște fragmente din „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. O să-l joc pe profesorul Miroiu, iar la un moment dat am o replică ce sună cam așa:

Domnișoară Zamfirescu, poate nu e chiar momentul să ți-o spun, dar stilul dumitale de management este… este mizerabil, inadmisibil.

În mod evident ceva nu e chiar bine. Profesorul Miroiu nu spune niciodată nimic despre management, ci mai degrabă ceva despre teza de la cosmografie a elevei Zamfirescu. Dar de fiecare dată când spun replica asta la repetiții gândul îmi zboară la replica închipuită mai sus, frustrări personale dând să iasă într-un fel sau altul afară din mine. Mizerabil, inadmisibil – sunt două catalogări pe care le resimt puternic în ultima perioadă la muncă.

Se fac aproape 8 ani de când lucrez și în tot timpul ăsta am văzut multe. Nu destule, dar multe. Cu fiecare job am învățat o groază de lucruri, fiecare coleg a fost un oraș cu infrastructura lui proprie, fiecare companie o planetă aparte cu propria-i gravitație și fiecare manager un set de legi fizice specifice planetei respective. Anii de muncă m-au transformat, m-au înfipt mai bine în realitate, m-au învățat să înțeleg situații, să gestionez crize și să mă descurc mai bine în viață în general. Ca timp, 8 ani înseamnă cât gimnaziul și liceul la un loc și mai mult decât cei 7 ani de-acasă.

Care a fost obiectivul meu toți anii ăștia? Să devin un om tehnic foarte bun? Nu. Ci să învăț să cunosc oameni și să lucrez cu ei, să înțeleg dinamica dintre colegi și cum influențează asta rezultatul muncii. E ceva mult mai puternic și cu mult mai mare aplicabilitate decât a fi un foarte bun om tehnic, ceva care te poate ajuta în domenii variante și în contexte diferite, pe poziții diferite. Așadar îmi înțelegi poate frustrarea atunci când merg la interviuri și sunt evaluat unor criterii străine de obiectivul meu pe termen lung, când mi se prezintă companii punându-se accent pe ceea ce un programator vrea sau își dorește să audă. E tragi-comic. În 8 ani am auzit la interviuri atât de multe povești plictisitoare, atât de multe vorbe goale, atât de mult limbaj de lemn, am văzut atât de multe zâmbete false, atât de mulți oameni care nu voiau de fapt să fie acolo la discuția cu mine. În ultimul timp am început să fiu mai incisiv și să pun întrebări mai inconfortabile vizavi de lucruri despre care nu se prea vorbește. E deprimant ce descoperi când începi să faci asta: nimeni nu-și iubește de fapt locul de muncă. Toată lumea are crize și nemulțumiri și status-qvo-ul e peste tot un monstru care mușcă din entuziasmul oamenilor de a produce ceva în companii. Să te prefaci a devenit un skill care te ajută foarte mult să treci peste ziua de azi, peste ziua de mâine, peste quarter-ul ăsta, peste evaluarea asta, peste proiectul ăsta, peste anul ăsta. Teatrul este de fapt centrul existenței oamenilor în companii.

Perspectiva unei serii noi de interviuri mă nemulțumește, dar este un rău necesar atunci când simți că în compania curentă lucrurile nu merg pe un drum bun. Am încercat să deszăpezesc poteca unei colaborări benefice pentru ambele părți și odată ajuns la zidul care se prefigura în zare realizez că poate să ia 30 de ani să dărâmi un zid fizic, darămite un zid între oameni. Mă voi întâlni cu alte companii care nu înțeleg, cu alți oameni care mă vor întâmpina la interviu cu preconcepțiile larg deschise și cu alți manageri care se vor panica atunci când le va fi contestată chiar și minimal autoritatea.

O să scriu acum poate exact ce trebuia să fie tot articolul ăsta: oamenii cu adevărat buni caută manageri, nu companii. Caută mentori, caută alți oameni care să le impacteze pozitiv nu cariera, ci viața, caută oameni deschiși, setați pe evoluție, pe îmbunătățire. Caută oameni inteligenți în sens general, nu doar tehnic, caută leadership. Leadership, leadership, leadership – oricât de pompos sună termenul ăsta și oricât de greșit este el folosit, leadership este ceea ce caut mereu la interviuri și nu găsesc, e mai rar ca aurul.

În fine, cred sincer că tot răul e spre bine. Trecând la lucruri cu adevărat serioase: dacă vrei să mă vezi jucând în piesa de sâmbătă dă-mi un semn să te trec pe listă. Și poate stăm de vorbă și pe tema de mai sus. Noroc să fie!