Te chem la vot în turul doi

E gârlă internetul de motive. Audiența blogului ăstuia le știe și vine la vot pentru că îi înțelege importanța mai departe de reprezentarea sa ca un punct valoric pentru unul dintre cei doi prezidențiabili. Iar la restul n-o să ajungă niciodată acele motive sau ele n-or să fie înțelese niciodată din rea voință sau din prostie. Situația e destul de simplă oricât de cinic ar suna explicația ei. Nu mi-am propus să fac o listă, ci să depăn amintiri, ca de obicei.

Prima dată am votat în Buzău la niște alegeri europarlamentare. Am intrat val vârtej pe după perdeaua albastră și m-am hotărât acolo, în cabina de vot, pe cine să trimit să mă reprezinte în Europa, înfigând cu șovăială ștampila pe buletinul de vot. Am ieșit de acolo buimac, neînțelegând ceea ce tocmai se petrecuse. Aveam oarecum entuziasmul șters similar cu cel al unui adolescent care tocmai avusese o primă scurtă, rapidă și nesemnificativă experiență sexuală. Tocmai votasem, așa cum toți oamenii mari făceau, cineva avea să ia în considerare părerea mea și să o adauge la catastif. Apoi am votat la primele mele alegeri prezidențiale cu Remus Cernea. Eram sătul de toți babalâcii comuniști și voiam să dau unui tânăr bătaia mea pe umăr. Remus Cernea n-a ieșit președinte, dar l-am urmărit apoi pe om de-a lungul anilor pentru că era totuși cel pe care eu îl voiam președintele țării ăsteia. L-am înjurat de multiple ori și m-am bătut cu palma peste frunte ori de câte ori făcea sau zicea câte-o tâmpenie. Mai ales când s-a aciuat pe lângă PSD și pe lângă Ponta. M-a dezamăgit crunt Remus Cernea pentru că i-am acordat încrederea mea și și-a bătut joc de ea, lipindu-se de ăia mari și puternici, murdărindu-se cu jocurile politice cu care, sincer, nu era musai să se murdărească. Mi-a fost rușine că l-am votat, însă n-am ascuns niciodată faptul că greșisem la vot și cu cine greșisem.

Anul ăsta au fost iar alegeri prezidențiale și Remus Cernea n-a mai fost de găsit. N-a fost om serios și s-a lăsat pierdut într-o istorie gri, acolo unde majoritatea politicienilor zac, n-a avut o viziune pe termen lung. Anul ăsta mi-am făcut lecțiile și m-am informat, am studiat candidații și ceea ce-i recomanda și am luat o decizie în cunoștință de cauză. M-am hotărât să-mi pun iar încrederea pe tavă – am fost la țară, la Plaiu Nucului, am intrat în Căminul Cultural, am tras perdeaua, am luat ștampila aia umedă și-am înfipt-o cu hotărâre pe buletinul de vot. După ce-am ieșit de-acolo soră-mea mi-a zis că s-a zguduit cabina când am pus ștampila; am votat cu Macovei.

Așa cum am făcut cu Remus Cernea am să fac și cu Monica Macovei. Am s-o urmăresc și peste ani am să mă decid dacă investiția mea de încredere a meritat sau nu în funcție dacă va continua ceea ce și-a propus sau dacă se va pierde în vremurile românești tulburi care cel mai probabil vor urma. Voi înjura sau voi milita pentru următorul președinte care va veni după cel care-l vom alege Duminică? Numai Macovei poate spune.

***

Simt că a vota mă responsabilizează și mă face mai atent la felul cum sunt reprezentat. Simt că dacă omul pe care l-am votat face bine o parte din acel bine îmi aparține, iar dacă face rău o parte din vină e a mea. Mă includ în tot ceea ce se întâmplă cu cursul pe care merge țara pentru că întotdeauna sunt DIRECT afectat de modul cum se hotărăște acest curs, oricât de greu de observat ar fi implicațiile pe care le au deciziile conducătorilor asupra existenței mele. Oricât mi-aș dori, nu pot trăi într-o bulă de cristal în care să nu împart responsabilitatea existenței mele cu nimeni, e imposibil. Și-atunci nu-mi rămâne decât o opțiune, aceea de a înțelege ce se întâmplă, de a înțelege jocul, de a-l juca și de a încerca să câștig.

N-o să mă lungesc mult pe acest subiect. Ideea e că îmi acord votul și rămân pe minus așteptând să-mi primesc datoria înapoi. Simt o legătură cu cel pe care l-am votat și am niște așteptări de la el pentru că așa e normal. O parte a atenției mele e îndreptată către modul cum persoana respectivă îmbunătățește România asta. Dacă o face are votul și încrederea mea mai departe, dacă nu – îl voi ignora la vot și va muri în ignoranța publică. E o strategie foarte bună care din păcate e abordată de prea puțină lume. Ea nu trebuie judecată după numărul de adepți pe care îi are acum, ci după potențialul de schimbare pe care l-ar avea dacă mai mulți ar aborda-o. Ca o sămânță de dovleac care în stadiul de sămânță nu reprezintă mare lucru, dar care după câteva luni se transformă în ditamai bostanul, cam cât capul lui Ponta.

Te înțeleg cumva, nu ai încredere în votul de Duminică pentru că niciunul din cei doi candidați nu-l merită. Fair enough. Dar să știi că dacă nu votezi asta nu înseamnă că nu ai nicio responsabilitate și că te absolvi de orice influență asupra traiectoriei țării în care ai crescut și în care mulți dintre apropiații tăi trăiesc încă. Ești la fel de responsabil ca și unul care votează cu Ponta, la fel de responsabil ca unul care votează cu Iohannis. Deosebirea dintre tine și ei e că tu ești leneș și te complaci în zona ta de confort: „frate, oricum țara asta-i de căcat și toți sunt hoți”. Asta-i toată treaba, tu oricum nu înțelegi complexitatea deciziilor politice din țara asta și implicația pe care o au omul și partidul care câștigă prezidențialele, dar o poți arde șmecherește cu „#măpișpeeldevot, mă duc să beau o bere sau să mă uit la un film”. Tot ce faci e să stai în zona ta de confort, unde-i cald și bine și previzibil și unde iepurași de pluș zburdă prin aerul din camera ta neaerisită de mult timp. Te sperie să-ți asumi ceva, orice, te sperie să fii criticat pentru ce ai votat, te sperie să investești încredere și să-ți fie înșelată. Te sperie să te manifești constructiv, te sperie în general să faci ceva pentru țara asta. E mai confortabil să nu faci nimic și să te plângi, ca o adolescentă urâtă părăsită dintr-un motiv pueril. Dacă nu votezi nu-i mare lucru, nimeni n-o să-ți acorde oricum atenție, dar să știi că ești laș și fricos și te-ai hotărât să nu votezi pentru că așa ai văzut tu la alții, nu pentru că ai judecat situația.

Nu, țara asta nu-i de căcat și nu, nu toți sunt hoți. Eu nu sunt hoț și mă simt jignit de atitudinea ta. Și dacă eu nu sunt hoț cu siguranță mai sunt și alții care nu-s hoți. Și-atunci înseamnă că aluat e, doar că trebuie pus în tava care trebuie. Hai să construim ceva și să rezolvăm probleme în loc să ne complăcem în iluzia lipsei de orice responsabilitate. Uite o bucată dintr-un film foarte tare pe care ți-l recomand, Fair Game:

– How many of you know the 16 words in President Bush’s State of the Union address that led us to war?

– (no answer)

– How many know my wife’s name?

– Valerie Plame!

Now, how can you know one and not the other? When did the question move from “Why are we going to war” to “Who is this man’s wife”? I asked the first question, but somebody else asked the second. And it worked. Because none of us know the truth. The offense that was committed was not committed against me, it was not committed against my wife. It was committed against you. All of you.

Now, if that makes you angry or feel misrepresented, do something about it. When Benjamin Franklin left Independence Hall just after the second drafting, he was approached by a woman on the street. The woman said, “Mr. Franklin, what manner of government have you bequeathed us?” And Franklin said, “A Republic, madam. If you can keep it.”

The responsibility of a country is not in the hands of a privileged few. We are strong, and we are free from tyranny as long as each one of us remembers his or her duty as a citizen. Whether it’s to report a pothole at the top of your street or lies in a State of the Union address, speak out! Ask those questions. Demand that truth! Democracy is not a free ride, man, I’m here to tell you that. But, this is where we live. And if we do our job, this is where our children will live.

Hai la vot, frate. Hai odată!