Suntem latini şi ne place aşa

Unul din viciile noastre naţionale e acela că ne place să ne ascundem greşelile sub false acte de bravură. Mai specific: „a, păi m-am enervat, frate, că am sânge de latin, na; latinii se aprind repede”.

Hai nu, serios? Eu ştiu că descindem şi din romani, da, dar hai să trecem peste laitmotivul cu latinismul şi să fim mai cerebrali; până la urmă totul depinde de ce faci tu practic, nu de ce au făcut strămoşii tăi. Că Traian şi-a lăsat urmele pe-aici e drept, dar asta nu-ţi dă dreptul să faci act de bravură din faptul că faci lucrurile prost. Iese scandal la un meci? Păi daaa, că noi suntem latini şi ne aprindem repede? Se ceartă des românii? Păi daaa, că sunt latini şi sunt focoşi. Pe dracu.

Lucrurile proaste se întâmplă din prostie şi atât. Nu-i de vină nici Traian, nici Decebal, nici Munţii Carpaţi, nici secolele de istorie dinaintea noastră. Ne batem pentru că suntem retardaţi şi numa’ aşa ştim să rezolvăm conflictele, ne spumegă gura pentru că nu ştim să ne controlăm, vorbim prea mult pentru că gândim prea puţin. Şi cu asta basta.

Înainte de a da vina pe latinism mai dă o tură prin creier şi re-gândeşte problema. Vei găsi altă interpretare. Până la urmă românii sunt şi deştepţi, nu?

P.S. Ca să-mi mai calc încă o dată pe orgoliu dau exemplu de un articol mai vechi în care şi eu, cel care scrie acest articol, am făcut caz de laitmotivul acesta cu latinismul încercând să justific teama care-i caracterizează pe români: “Moarte, moarte, moarte!” (cam morbid titlu, dar e în regulă). Da, timpul trece şi oamenii învaţă din greşeli, inclusiv eu.