Schimbarea e lângă noi

În ultimul timp mi-au rămas mai pregnant în minte două tipuri de interacțiuni cu oameni:

• cei care cred că nu mai e nicio speranță pentru România și că o să rămânem veșnic săraci și proști
• cei care cred că tot răul e spre bine și că vom ajunge negreșit în rând cu lumea bună cât de curând

Aceste două viziuni antagoniste arată divizarea societății în care trăim azi. Sunt absolut sigur că dualitatea asta e simțită zilnic de fiecare dintre cei care citesc rândurile astea. Nu apuci să te miri de un gest frumos că vezi un cocalar aruncând gunoaie pe jos, nu ai timp să înjuri că ai stat o zi întreagă la o coadă inutilă că un dialog cu o bătrânică vizavi de politică te încurajează instant. Există speranță, ba nu, suntem pierduți. E dezastru, ba stai că se poate. Hai să muncim în România, ah, clar e mai bine să emigrăm acum. O țopăială emoțională care ne muncește, ne suprasolicită, ne mănâncă zilele și timpul. Suntem mereu la limita răbdării, mereu într-o luptă interioară în care miza e pur și simplu poziționarea noastră vizavi de viața în România.

Viața în România, ce frumos și tragic sună! Ar trebui să fie egală cu viața din Anglia, din Spania, Statele Unite sau măcar Islanda. Ar trebui ca în expresia asta să cântărească mai mult „România” și nu „viața”, ar trebui să lucrăm la a îmbunătăți „România” și nu a asigura „viața”. Dar nu e așa. Viața în România e frustrantă, cel puțin pentru generația mea. Al naibii de frustrantă!

Învinovățim mereu clasa politică pentru învălmășeala fără sens în care e prinsă România. Dar adevărul e ăsta: clasa politică e oglinda societății. Înainte de a cere lucruri de la clasa politică trebuie să cerem lucruri de la noi înșine și de la cei din jurul nostru, de la toată societatea. Uitați-vă la omul ăsta în vizită la Lacul Bâlea cu ce atitudine aruncă un plastic pe jos. Sau la încă unul care cu o aroganță nemaipomenită vine și te judecă gratuit și-ți spune cum să-ți crești copilul. Asta e societatea în primul rând. Clasa politică face exact același lucru în instituțiile statului.

Cu asta trebuie să ne luptăm și aici trebuie lucrurile îmbunătățite mai întâi: societatea din jurul nostru. Apropiații, rudele, colegii noștri. Oamenii ăștia sunt soțul cuiva, colegul cuiva sau subalternul cuiva care se plânge întruna de conducerea acestei țări. Oamenii ăștia nu sunt doar doi, sunt mulți mai mulți care au aceeași atitudine față de diverse lucruri. Acolo trebuie lucrat. Clasa politică va face ce a făcut dintotdeauna: mimează comportamentul societății pe care o reprezintă.