Drumurile adolescentului miop

4 minute read

M-am născut în Nehoiu, un semi-oraș din județul Buzău, loc în care am trăit primii 4-5 ani. Apoi ai mei s-au mutat cu cățel și purcel la țară, loc unde veneau deseori la părinți cu mine și sora-mea în spinare. Era tot un du-te/vino pe coclaurii Buzăului, o perpetuă călătorie între două locuri pentru care ai mei erau străini în egală măsură. Fiind într-o continuă migrație, nu se identificau complet cu niciunul dintre ele, deși identificare era una din ultimele lor probleme înainte de Revoluție și în primii ani de după asta.

Pentru mine tot procesul ăsta era fascinant. Când eram la Nehoiu plângeam să mergem la Plaiul Nucului, la tataie la țară. Când eram la tataie la țară voiam la Nehoiu. Adevărul e că îmi plăceau drumurile, nu neapărat locurile de unde plecam sau unde ajungeam. Lucrul ăsta s-a perpetuat de-a lungul timpului și după ce am început să-mi câștig singur existența am început la rândul meu să bat drumuri. Cu orice mijloc de transport, cu sau fără cazare, în concediu sau între joburi, singur sau cu gașcă – am îmbrățișat drumurile de orice fel și ele pe mine.

În ultimii aproape 10 ani Bucureștiul a fost locul central de unde plecam și unde mă întorceam. Un punct strategic bun din perspectiva întâlnirilor dese cu drumurile și un punct decent pentru echilibrul lucrurilor. Aici sunt joburile, aici sunt oportunitățile și oamenii, aici apar schimbările, de aici se dă tonul. A fost în regulă pentru o perioadă destul de lungă, dar în ultimii ani a crescut în mine o nemulțumire, o neliniște, un gând care mă face să-mi reanalizez strategia de viață, opțiunile. Locul central pe care l-am ales acum 10 ani e pus sub semnul întrebării, criteriile care au contat atunci s-au schimbat și planurile de viitor nu mai coincid cu planurile făcute atunci. Presimt că momentul schimbării va veni curând.

Până aici povestea s-a așternut frumos, normal. Personajul e obișnuit cu drumurile, pleacă de la părinți ca să-și câștige existența, ajunge în capitală, atinge satisfacția. Vine intriga: lucrurile se mai schimbă, personajul simte și el nevoia de o schimbare, întrebări existențiale, incertitudine, dorințe vagi, țac-pac, intrigă. Ei, de aici lucrurile nu mai sunt atât de clare și situația nu se așterne încă la fel de frumos. Deh, mă aflu fix în momentul intrigii, cine știe ce are să urmeze? E ca și cum ai citit povestea până aici, apoi ți s-a făcut teribil de somn. Ai pus cartea pe noptieră, ai stins lampa și gata, la nani. Vedem mâine ce se mai întâmplă. Oare ce-o face personajul mai departe?

Acum sunt în oarecum plictisitoarea situație în care se găsesc mulți oameni. București versus provincie, oraș versus țară și o lungă serie de argumente pro și contra fiecare. Ce merge bine și ce mai puțin bine în fiecare variantă, ce ai și ce nu ai în fiecare caz, cu ce ești obișnuit și nu vei mai avea, cu ce elemente noi te vei confrunta? Ce-ți dorești tu, ce-și dorește cel de lângă tine, ce-și vor dori copiii tăi și ce-ți dorești tu pentru ei? Și așa mai departe, sunt pline internetul și blogurile de trăiri contradictorii, experiențe diverse și concluzii diferite.

Din tot zgomotul opiniilor eu unul am reușit să trag o concluzie pentru mine: în general oamenii care s-au hotărât să facă o schimbare n-au regretat. S-au adaptat noului stil de viață, schimbărilor mediului în care și-au căutat culcuș, au trecut peste lipsurile pe care noua locație le-a avut și au căutat să se bucure cât mai mult de avantajele pe care noul loc le-a pus la dispoziție. Lucruri previzibile, nu? Până la urmă nu locul fizic în care-ți înfigi țărușul casei e definitoriu pentru satisfacția personală, ci modul în care tu și locul respectiv faceți echipă. Nu e ceva rău să locuiești în București așa cum nu e ceva rău să locuiești într-un sat uitat de lume. E ceva rău să trăiești într-un loc cu care nu te mai identifici, oricare ar fi el. Elementul important ești TU și propriile-ți dorințe.

E greu de pus degetul concret pe ce-ți dorești. Mai ușor e să pui degetul pe ce nu-ți dorești, e și ăsta un punct bun de pornire. O schimbare de genul ăsta e importantă și necesită o analiză temeinică a stilului tău de viață, niște introspecție serioasă prin fricile și dorințele tale, o comunicare sinceră cu oameni care-s importanți pentru tine. Și mai e important ca ea să nu se transforme într-o nehotărâre prelungită la nesfârșit, ci să aibă un timp limită de viață. După ce timpul expiră și alarma sună o decizie trebuie musai luată.

Viața e complexă și are multe aspecte. Să trăiești ’nea Dinică pentru vorba asta mare care ne oferă consolare și un moment de respiro în momentele de incertitudine ale vieții. Noroc, la mulți ani și ce-am pornit Dumniezo’ să ne-ajute! 😀