La căpătâiul satului românesc
Primul lucru care mă întâmpină când ajung la țară la Buzău e aerul complet diferit. E un aer dulce, gustos, ca un desert după o masă moderată. Aproape că-l poți atinge și simți textura plăcută a adierilor. Dincolo de drumurile dezastruoase, masa asta de aer te întâmpină cu vânturile deschise.
Și scriind despre asta îmi aduc aminte ce mi-a spus un nene dintr-un sat de prin Moldova cu care am interacționat prin Oameni de la țară. O să-i redau aici cuvintele pentru care nu știu cât de pregătiți sunteți, dar fie:
„[…] doresc sa va spun adevarul despre satul meu si acest adevar doare. Satul meu moare, dar vreau sa moara frumos. A fost un sat de razesi, harnici si buni gospodari, dar a venit comunismul, a luat pamantul oamenilor si a inceput dezastrul. Peste 90% dintre sateni si-au trimis copiii mai departe, la oras si nu s-au mai intors la casa parinteasca. Noi, membrii grupului traim din amintiri, revenim din cand in cand in sat, dar ce sa vezi, 50% dintre case sunt la pamant, daramate, scoala nu mai este, elevii invata la casa unui satean. De fapt mai sunt 5 elevi de scoala primara, si dupa lege trebuie si aceasta desfiintata. Ne mandrim doar cu o biserica din lemn ce in acest an aniverseaza 275 de ani, iar in luna august am creat un eveniment dedicat aceste aniversari, poate atunci sa faceti o vizita la Corodesti. Ce vedeti pe Facebook se datoreaza efortului meu de a arata satul intr-o lumina favorabila. O sa va trimit tot in privat imagini dureroase cu satul meu. Daca doriti sa vizitati plaiurile copilariei mele, va invit cu cea mai mare placere. Vreau sa adun atunci fiii satului care pot participa, vreau sa revina portul popular in sat, costumele populare ce au disparut de multa vreme. Sper sa-mi ajute Dumnezeu”
Și eu am învățat primii ani într-o casă de localnic în satul meu. Iar asta e povestea tristă a satelor noastre care mor. Indiferent cum e aerul sau sentimentul de ospitalitate, satele se pustiesc. În multe nu mai există tineret, deci nu mai există energia necesară reinventării traiului la țară, nu mai există micile revoluții din grupul tinerilor, care odinioară se puneau pe întreținut sau schimbat lucruri acolo unde era nevoie. Totul se duce.
Multe alte națiuni au trecut de la rural la urban prin mijloace naturale, dar la noi a fost mai tragic. Ceaușescu a început pustiirea satelor scoțând oamenii din mediul lor natural și mutându-i de le-au sărit capacele. I-a dus la orașe, locuri unde poate nu s-au integrat niciodată cu adevărat și unde îi vedem azi triști și fără direcție. A crescut artificial numărul populației nu prin bunăstare, ci cu forța, iar azi vedem efectele acestei decizii. După comunism tot statul a furat tot ce s-a putut, iar toți oamenii dezrădăcinați n-au mai avut ce să facă. S-au apucat de băutură sau au emigrat spre țări unde din nou nu s-au integrat niciodată cu adevărat.
Suntem o nație distrusă de stat. În Siria statul omoară sistematic oameni făcându-i pe ceilalți să caute refugiu, iar la noi statul îi fură până când obține aceleași rezultate. Floarea societății părăsește zi de zi ambele țări lăsând în urmă perspective sumbre.
Satul românesc moare. Noi cei care am rămas nu suntem destui pentru a mai putea salva ceva. Putem însă să stăm la căpătâiul său și să-i asigurăm o moarte demnă. Ca pe un ultim bunic, trebuie să-l vizităm, să-i ascultăm poveștile, să învățăm din ele și să le oferim mai departe în stare cât mai intactă moștenitorilor lor. Cam asta ar fi misiunea Oameni de la țară, de care sper să mă ocup mai bine după ce termin cu nunta luna asta.
Dacă vrei să te implici în asta nu ezita și dă-mi un semn.
